Regele Ferdinand I al României, cunoscut și sub numele de „Întregitorul,” a fost monarhul care a condus România într-o perioadă crucială a istoriei sale, inclusiv în timpul Primului Război Mondial și al unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României în 1918.
Ferdinand I s-a născut pe 24 august 1865 și a devenit rege al României în octombrie 1914, succedându-i unchiului său, Carol I.
Împreună cu regina Maria, Ferdinand a avut un rol important în consolidarea independenței României și în extinderea teritoriului său în timpul Primului Război Mondial.
Ferdinand Întregitorul
Domnia regelui Ferdinand (1914-1927) a fost marcată de multe evenimente istorice, cele mai importante pentru români fiind participarea României la Primul Război Mondial (1916-1919), un prilej pentru afirmarea dezideratului naţional şi pentru realizarea lui, în contextul unor împrejurări favorabile luptei de eliberare naţională a popoarelor aflate sub dominaţie străină.
Procesul realizării statului unitar român început în 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, a continuat cu unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918, a Bucovinei în noiembrie 1918 şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului în decembrie 1918.
Ioan Scurtu, în volumul ”Istoria românilor în timpul celor patru regi – Ferdinand I” (2004), consemnează că singurul monarh care a reuşit să domnească peste o ţară mare, întregită, la care visaseră înaintaşii săi, a fost Ferdinand I, ”regele tuturor românilor”.
Publicitate
Născut la 12/24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania, Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, şi nepot al regelui Carol I (domnitor 1866-1881; rege al României 1881-1914), a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I.
În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold (fratele lui Carol) renunţând la prerogativele de moştenitor al tronului României în 1880.
Ferdinand, moștenitorul tronului
În 1889, Ferdinand a fost declarat oficial moştenitor al tronului României.
Principele Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), principesă de Marea Britanie şi Irlanda, fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a Mariei Aleksandrovna, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a ţarului Aleksandru al II-lea al Rusiei).
Perechea moştenitoare a tronului României a sosit la Bucureşti la 23 ianuarie 1893.
Au avut şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Maria (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), toţi botezaţi în religia ortodoxă.
Acest fapt i-a atras principelui Ferdinand excomunicarea din rândul Bisericii Catolice.
În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu şi toţi membrii guvernului, toţi foştii prim-miniştri conservatori şi liberali, s-a hotărât starea de neutralitate militară a ţării noastre.
Regele Carol I s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, fiind, însă, sprijinit doar de Petre I. Carp, care considera că expansiunea Rusiei reprezenta pentru România cea mai mare primejdie.
În urma unor dezbateri aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea în război, deoarece Puterile Centrale, prin agresiunea asupra Serbiei, au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al Tratatului din 1883.
La aproape două luni de la acest eveniment, regele Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş.
Ferdinant I, jurământul de Rege al României
La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat.
Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, în contextul unor condiţii internaţionale extrem de complexe, determinate de izbucnirea Primului Război Mondial şi de hotărârea de neutralitate adoptată de România.
Starea de neutralitate nu putea fi prelungită la nesfârşit. În iunie 1916, generalul M.V. Alekseev, şeful Statului Major al armatei ruse şi generalul Joseph Joffre, comandantul-şef al armatelor franceze, cereau intrarea României în război ”acum, ori niciodată”, potrivit sursei menţionate mai sus.
Convenţiile politică şi militară negociate de Ion I.C. Brătianu, la 4/17 august 1916, proces urmărit îndeaproape de regele Ferdinand I, au stat la baza intrării României în război.
Convenţia politică prevedea că Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României dreptul de a-şi uni teritoriile naţionale aflate în Imperiul Austro-Ungar, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureşului, Crişanei şi a toată Transilvania, locuite în majoritate de români (art. III).
De asemenea, în cadrul unui alt articol, se specifica că cele patru state ”se obligă ca în Tratatul de Pace” să fie confirmată apartenenţa acestor teritorii la România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internaţional a Unirii.
România, pe această bază, se obliga să declare război şi să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916.
Astfel, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
În Proclamaţia către ţară semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului, se arăta, printre altele:
”(…) Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională.
Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”, potrivit lucrării ”Istoria românilor în timpul celor patru regi – Ferdinand I” (Editura Enciclopedică, 2004).
Şi în ordinul de zi către ostaşi, semnat de rege, se afirma:
”V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde.
(…) De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi”, menţionează aceeaşi sursă.
În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, armata română a început operaţiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înregistrând în faza iniţială unele succese, urmate apoi de un şir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) şi pierderea bătăliei pentru apărarea oraşului Bucureşti (noiembrie 1916).
Au fost înregistrate pierderi grele în efective şi materiale de război, iar două treimi din teritoriul ţării au fost ocupate de inamic.
În aceste împrejurări, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi.
Starea de apăsare care domnea supra românilor, în acel moment, era marcată de imense suferinţe fizice şi morale.
În aceste condiţii, regina Maria a început să viziteze spitalele de răniţi şi bolnavi, adresând cuvinte de încurajare, dobândindu-şi titlul de ”Mama răniţilor”.
De cealaltă parte, regele Ferdinand şi-a concentrat eforturile în direcţia reorganizării, dotării şi instruirii armatei, precum şi a elaborării unui plan de acţiune militară, care urma să fie pus în aplicare în primăvara anului 1917.
De asemenea, între ianuarie şi mai 1917, s-a aflat în România, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de şef al Comandamentului aliat al Dunării, generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanţi lideri militari ai Franţei (în prima parte a războiului), pentru a ajuta armata română să se reorganizeze.
În aceste condiţii, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reuşit să oprească înaintarea prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Context istoric
Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obţinute aproape numai de români, situaţia pe Frontul de Est fiind schimbată radical de revoluţia din Rusia.
Aliatul de bază al României, cu 1 milion de persoane pe frontul din Moldova, ieşea din război. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Dimitri Grigorievici Şcerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de pe frontul român, potrivit volumului ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007).
În aceste condiţii, România a rămas singură să facă faţă presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliaţii, fiind obligată să încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917).
Armistiţiul încheiat cu Puterile Centrale a atras după sine şi tratative de pace, pe care guvernul român încerca să le amâne.
Însă, după semnarea păcii de către guvernul sovietic la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), românii au fost nevoiţi să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) şi apoi Pacea separată de Bucureşti (23 aprilie/7 mai 1918).
Condiţiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul şi o parte a judeţului Constanţa anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpaţi, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătraţi), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ş.a. (prin convenţii economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ş.a, aminteşte volumul menţionat mai sus.
Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, România fiind lipsită de iniţiativă militară şi diplomatică.
În aceste triste împrejurări, un eveniment de o deosebită importanţă pentru români s-a desfăşurat la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia s-a declarat unită cu România.
Puterile Centrale au insistat pe lângă guvernul Marghiloman ca Tratatul de Pace de la Bucureşti să fie ratificat de Parlament. După lungi discuţii tensionate, la 15 iunie 1918, Tratatul a fost votat de Parlament şi înaintat regelui spre promulgare.
Regele Ferdinand a refuzat să ratifice acest document, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale.
În urma victoriilor Aliaţilor pe Frontul Apusean, cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat.
În acest context, guvernul generalului Constantin Coandă a proclamat imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război.
Astfel, în aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor şi a ocupat oraşele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, ajungând până la Tisa.
Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul şi a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta, pe care a ocupat-o la 4 august, potrivit volumului ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2004).
Întrunit la 15/28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei a votat în unanimitate ”Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, în care au fost aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale, reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.
Cei 1.228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia şi au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi.
A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declaraţia de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată, şi a Bucovinei şi Basarabiei.
Turneu regal prin țară
În ziua în care, la Alba Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvârşindu-se astfel statul naţional unitar român, regele Ferdinand şi regina Maria se reîntorceau în Capitală, alături de armata română, după doi ani petrecuţi în refugiu la Iaşi.
În primăvara anului 1919, regele împreună cu regina Maria, au vizitat mai multe oraşe din Transilvania.
În mai 1920, regele s-a aflat în Bucovina, mergând la Suceava, Putna şi Cernăuţi.
A participat, la 24 octombrie 1930, la inaugurarea Universităţii româneşti din Cernăuţi. Regele Ferdinand a vizitat Basarabia, întâlnindu-se şi discutând, la Chişinău, cu fruntaşi politici şi oameni de cultură.
Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut înfăptuirea unităţii statale naţionale – unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, avea loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria.
Coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.
Regele Ferdinand, schimbări importante pentru România
În plan intern, regele Ferdinand I a sprijinit iniţiativele ce au determinat schimbări importante în structura economică, social-politică şi culturală a României:
reforma electorală, bazată pe votul universal (pentru bărbaţi),
reforma agrară (promisă de rege, pe front, în 1917, ca un act de justiţie socială, dar şi ca o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor în haine ostăşeşti la războiul de întregire naţională).
Totodată, a fost promulgată o nouă Constituţie (28 martie 1923), prin care s-a asigurat temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari.
A avut, de asemenea, o contribuţie importantă la dezvoltarea cultural-ştiinţifică a ţării, potrivit volumului ”Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României” (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).
Criza dinastică
Suveranul s-a confruntat cu o gravă criză dinastică provocată de principele Carol, care în trei rânduri (1918, 1919, 1925) a renunţat la drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor la Tronul României.
La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.
Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În tot acest timp, sănătatea regelui Ferdinand s-a deteriorat continuu. La 27 mai 1927, suveranul a plecat din Bucureşti şi s-a retras la vila sa de la Scroviştea.
A murit la 20 iulie 1927, la Sinaia şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, alături de regele Carol I şi de regina Elisabeta.
În aceeaşi zi, nepotul său, principele Mihai (în vârstă de şase ani) a devenit rege al României, atribuţiile sale fiind exercitate de Regenţa stabilită la 4 ianuarie 1926.
ȘTIREA TA - Dacă ești martorul unor evenimente deosebite, fotografiază, filmează și trimite-le la Botosani24 prin Facebook, WhatsApp, sau prin formularul online.
Într-o comună din nordul României a funcționat o cooperativă țărănească care a reușit timp de peste două decenii să exporte produse de lux, din răchită, în Statele Unite și Germania. Oamenii spun că totul s-a prăbușit din cauza concurenței asiatice, relatează adevărul.ro.
În nordul extrem al României, în județul Botoșani, nu departe de granița țării noastre cu Republica Moldova, se află comuna Durnești. O zonă populată cu agriculturi și crescători de animale. Comuna este cunoscută mai ales pentru faptul că pe aceste meleaguri s-a născut faimosul Coroi, ultimul haiduc din istoria României, și pentru codrii și mănăstirea Guranda. Puțini știu însă că pe aceste meleaguri de la capătul țării a funcționat unul dintre cele mai performante ateliere cooperatiste sătești din România. A început să funcționeze în perioada comunistă dar a rezistat și primului deceniu și jumătate de tranziție. Producea marfă de export de cea mai bună calitate, realizată din împletituri de nuiele. Bijuteriile meșteșugărești de la Durnești ajungeau în Statele Unite și Germania.
O cooperativă de la capătul României
Printre cei care au lucrat la atelierul de confecționat artizanat din răchită se numără Georgeta și Costică Ciomaga. Trăiesc într-o casă bătrânească, pe una dintre ulițele satului. Sunt trecuți de 65 de ani, dar sunt în putere și se ocupă de treburile gospodărești. Pentru Georgeta Ciomaga, împletiturile din nuiele de răchită sunt o pasiune. Aproape în fiecare zi își trage „planșeta” de lucru, o scândură lată dotată cu un piron înfipt în partea superioară, și începe cu o îndemânare de invidiat să creeze adevărate mostre ale artei populare. Confecționează în special coșuri simple, care-i sunt utile în gospodărie. Își aduce însă foarte bine aminte de perioada când mâinile sale dibace confecționau obiecte de lux, tot din răchită. O bună parte din viața ei s-a identificat cu atelierul de împletituri răchită din Durnești. A lucrat mai bine de 20 de ani cot la cot cu soțul ei, Costică, la împletit coșuri și tot felul de obiecte din nuiele de răchită.
Povestea atelierului a început în anul 1981, afirmǎ Georgeta Ciomaga, în ultimul deceniu al comunismului românesc: „S-a deschis în anul 1981. Era un atelier de împletituri de pe lângă Ocolul Silvic, la Trușești. S-a deschis pentru că atunci erau tinerii care terminau profesionala, liceul și nu aveau locuri de muncă. Și atunci îi trimiteau la atelier, la prelucrat răchita. Destul de rapid s-au înmulțit angajați. Erau peste 60 de oameni”. Pe vremea aia, avea 21 de ani și era bucuroasă că-și găsise un loc de muncă, mai ales că acolo lucra și soțul ei, Costică. Inițial, tinerii învățau cum să prelucreze răchita. Era un proces migălos și dificil, care a lăsat urme adânci pe mâinile sătencei.
În anii ’80, condițiile erau grele. „Răchita trebuia înmuiată, decojită, să fie așa albă. Care era lăsată nedecojută trebuia fiartă. Era greu în perioada aia fiindcă era foarte frig iarna. M-am îmbolnăvit la mâini”, mărturisește săteanca. Specificul atelierului nu a fost ales întâmplător. În zonă erau multe răchite (n.r. o specie de salcie), date fiind și iazurile și pădurea impunătoare din comună. În plus, oamenii aveau o tradiție și o pricepere aparte în a confecționa obiecte din răchită. Era și firesc, aveau multă materie primă. Inițial, părea doar un atelier ca multe altele din perioada comunistă, puțin profitabil, fără prea mare utilitate economică, dar care dădea de muncă oamenilor și îndeplinea criteriile de 0% șomaj ale strategiei economice naționale din perioada dictaturii ceaușiste.
„Toate mergeau la export”
În realitate, priceperea meșteșugarilor de la Durnești, câteva mostre bine plasate și mai multe negocieri reușite au pus pe picioare în comuna de la granița României o adevărată mini-industrie de împletituri din răchită. Oamenii de la Durnești nu făceau coșărci de pus ciucălăii de porumb sau merele, ci marfă de lux pentru Occident. Așa cum explică Georgeta Ciomaga, se lucrau diferite modele, diferite forme, cu o multitudine de utilități: „Se produceau lucruri din răchită, dar de cea mai bună calitate. Erau coșuri de rufe, coșuri de umbrelă, coșuri pentru câini, navete, coșuri pentru sticle. Multe s-au lucrat. Era o diversitate foarte mare. Și de o calitate excepțională. Orice cerea angajaților de aici, se făcea. În orice formă, pentru orice aveai nevoie. Doamne ce lucruri se mai făcea aici. Păcat că nu mai sunt”.
Publicitate
Răchita era cojită sau fiartă, în funcție de tipul materialului, bine curățată, împletită în formele dorite și la numărul cerut de cei care făceau comanda. Ulterior, produsul era lăcuit și ambalat corespunzător. „Se uscau coșurile, după aceea se băgau la baia de lac, se lăcuiau, iar după acea se împachetau în hârtie albă cu sfoară. Ca la fabrici care se respectau”, adaugă săteanca. Impresionați de calitatea lucrărilor, occidentalii au cerut pe bandă rulantă obiecte din răchită împletită de la Durnești. Atelierul avea contracte cu agenți economici din Statele Unite și Germania.
„Toate mergeau la export. Erau multe comenzi. Coșuri rotunde de rufe, coșuri pătrate de rufe, erau mai multe specialități. Plecau în America, în Germania. Absolut toate mergeau la export. Noi primeam comenzile, le executam și le trimiteam”, precizează Georgeta Ciomaga. Pentru o asemenea marfă de export, pentru a primi comenzi în continuare, meșterii împletitori trebuia să aibă câteva calități esențiale. „Trebuia să ai îndemânare, chef de lucru, voință ca să-ți iasă cât mai bun, dragoste de meșteșug. Vagoane de coșuri și tot felul de obiecte am lucrat. Erau multe comenzi”, mărturisește și Costică Ciomaga.
O lume care s-a schimbat
Datorită comenzilor și a exportului susținut, atelierul de la Durnești a rezistat și comunismului și primului deceniu și jumătate de tranziție. Nu a mai rezistat însă schimbărilor de pe piață și noilor tendințe. Soții Ciomaga și alți săteni mărturisesc că toate aceste lucrări de artizanat au devenit deodată prea scumpe pentru o piață pe care-și făcuseră loc obiecte asemănătoare, dar din plastic, venite mai ales din zona asiatică, mult mai ieftine. „Erau comenzi tot mai puține și în 2004 s-a închis atelierul. De atunci am mai lucrat dar așa pentru ceea ce-mi trebuia pe lângă casă. Găsim niște răchită, ici pe colo, pentru noi, pentru casă”, mărturisește tanti Georgeta.
Aceşti sfinţi mucenici au trăit pe vremea împăratului Diocleţian şi a lui Arian, ighemonul Tebaidei Egiptului. Chipul muceniciei lor a fost aşa: au fost prinşi şi duşi înaintea ighemonului 37 de creştini. Printre aceştia se afla şi un creştin cu numele Apolonie, anagnost al Bisericii.
Când a fost ameninţat cu chinurile, Apolonie s-a spăimântat şi a dat patru galbeni lui Filimon, cântăreţul din fluier, ca să-i ia locul şi să aducă jertfe idolilor în locul lui; totodată i-a dat şi hainele sale. Filimon, odată cu îmbrăcarea hainelor lui Apolonie, a îmbrăcat şi credinţa în Hristos, şi când a fost îndemnat să jertfească idolilor, a mărturisit pe Hristos.
Când ighemonul a poruncit să vină Filimon ca să cânte din fluier, pentru că prin cântecele sale să cânte şi să ademenească pe cel ce nu voia să jertfească idolilor, să-l facă să socotească bune, pe cele din lumea aceasta, să-şi schimbe credinţa şi să jertfească idolilor, atunci s-a aflat că Filimon era cel din stadion şi că el ţinea locul lui Apolonie. Mulţi l-au sfătuit şi l-au îndemnat stăruitor să se lepede de Hristos, dar n-a fost înduplecat. Ighemonul l-a luat în râs, spunându-i că în zadar se osteneşte odată ce n-a primit botezul creştinilor.
Sfântul Filimon însă s-a rugat şi s-a pogorât ploaie numai peste ei. Toţi cei de faţă s-au minunat, iar Sfântul Filimon a luat încredinţare că s-a pogorât peste ei din cer apa botezului său, pentru că nimeni nu îndrăznea să-l boteze de frica ighemonului. Sfântul Filimon s-a rugat apoi şi pentru fluierele lui, pe care le dăduse lui Apolonie. Şi s-a pogorât foc din cer, care a ars şi a mistuit fluierele în mâinile lui Apolonie. Şi fiindcă Apolonie a fost pricina credinţei lui Filimon în Hristos, a fost prins şi el. Dus înaintea ighemonului, a propovăduit credinţa lui Hristos. Pentru aceasta au fost supuşi amândoi la felurite chinuri.
Când Sfântul Filimon a fost atârnat de un măslin şi săgetat, o săgeată s-a îndreptat spre ighemon şi i-a străpuns ochiul. Sfântul Filimon a spus mai dinainte ighemonului că i se va vindeca ochiul cu minune, dacă după mucenicia lui va lua ţărână de pe mormântul său. Apoi au fost tăiate capetele Sfinţilor Filimon şi Apolonie. Ighemonul s-a dus în ziua în care au fost îngropaţi sfinţii la mormântul Sfântului Filimon, a făcut cum îi spusese sfântul şi s-a făcut sănătos. Pentru aceasta a crezut şi el şi cei dimpreună cu el în Hristos şi s-au botezat. Când împăratul Diocleţian a aflat că ighemonul s-a făcut creştin, a trimis de l-a adus la el, l-a legat cu lanţuri, i-a atârnat o piatră de gât, şi l-a aruncat în mare.
Moaştele Sfântului Arian au fost aduse la uscat şi au fost îngropate de slujitorii săi.
Un bărbat din localitatea Grivița, comuna Cordăreni, a rămas fără acoperiș deasupra capului în urma unui incendiu. Incidentul s-a produs în această seară.
La caz s-au deplasat pompierii din cadrul Detașamentului Dorohoi, cu o autospecială de stingere și o ambulanță SMURD, precum și Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență Cordăreni. Aceștia au constatat că locuința ardea în totalitate. Pentru stingerea incendiului și înlăturarea efectelor s-a intervenit mai bine de două ore.
Cel mai probabil, evenimentul s-a produs după ce proprietarul a încercat să aprindă focul folosind benzină. Bărbatul, în vârstă de 75 de ani, a suferit arsuri la față și mâini, fiind preluat de echipajul SMURD și transportat la spital pentru îngrijiri medicale de specialitate.
Pentru evitarea unor astfel de evenimente vă recomandăm să nu aprindeți focul cu benzină, gaz sau motorină! Vă puneți viața în pericol, dar și lucrurile pentru care ați muncit de-a lungul timpului.
Benzina, gazul sau alte lichide inflamabile nu trebuie folosite niciodată pentru aprinderea focului în sobă. Acestea sunt foarte periculoase și pot produce incendii.
Aveți grijă să nu folosiți alte materiale combustibile în afară de cele pentru care a fost destinată soba.
FC Argeș și FC Botoșani au remizat, 0-0, la Mioveni, în duelul „revelațiilor” absolute ale acestui campionat. Rezultatul e convenabil amândurora: moldovenii rămân pe o poziție excelentă, Piteștiul strânge puncte ca o furnicuță în goana spre un play-off ce părea science-fiction la începutul sezonului!, scrie gsp.ro
Cronică de Remus Dinu la FC Argeș – FC Botoșani 0-0
Duelul „revelațiilor” Superligii, într-un scenariu neverosimil dacă stăteai să-l ticluiești la începutul sezonului.
Argeșul lui Andone, abia reîntors printre băieții cei mari după anii de de exil la „matineu”, a ajuns, peste noapte, una dintre echipele redutabile ale campionatului. După ce le-au „altoit” pe CFR și Rapid, alb-violeții urmau să-și regleze conturile cu alt new-entry în Top 6, (aproape) indestructibila FC Botoșani, locul secund și cu perspective Grozave de aici înainte.
Din nou fără Caio Martins, pentru a treia etapă la rând în afara primului „11” – astăzi nici pe foaie – Argeșul a început vizibil mai bine duelul de la Mioveni.
Ce ocazii au ratat piteștenii!
Cu un Botoșani parcă mai lent și nearticulat decât de obicei, gazdele au irosit o șansă nemaipomenită în minutul 13, când Matos, excelent găsit de Briceag, l-a iertat pe Anestis din câțiva metri.
Publicitate
„Șefii” contraatacurilor – 10 goluri reușite astfel în acest sezon – piteștenii au fost mult mai amenințători în startul mecului, adoptând cu brio și rolul echipei care știe să dicteze ostilitățile.
Setați, parcă, pe „modul remiză”, o tactică care le-a mai adus moldovenilor puncte anul acesta, oaspeții au preferat să rămână timizi la cutie și să neutralizeze atacurile Argeșului. „Eternul” Ongenda, magul Botoșaniului, a încercat să înlăture monotonia de la distanță, dar execuțiile francezului au fost caraghioase.
După ce șutul lui Blagaic „mângâiase” bara, cea mai mare șansă a reprizei (33′) a venit fix înainte de pauză. „Vulturii” au mai zguduit o dată stâlpul porții lui Anestis, de data asta prin Bettaieb, iar moldovenii scăpau miraculos după una dintre cele mai străvezii prestații ale sezonului. Ce ne va rezerva partea a doua?
În primul rând, o altă oportunitate majoră pentru băieții lui Bogdan Andone (49′)! Până și vigilentul Anestis a fost luat prin surprindere de traiectoria neprevăzută pe care mingea lovită cu creștetul de Vadim Rață a luat-o, dar Botoșaniul a rămas abonată la șansă.
FC Argeș – FC Botoșani / Sursă foto: sportpictures.eu
Putea fi seara lui Mailat
Fără să renunțe neapărat la registrul plicticos afișat până atunci, moldovenii au fost la câțiva centimetri de deschiderea scorului în minutul 62, pe un contraatac care a năucit apărarea compactă a piteștenilor.
Mailat, angajat excelent într-o ipostază din care de obicei nu ratează, a împins mingea pe lângă Lazar, pentru ca Tofan, în disperare de cauză, să blocheze salvator când mingea se pregătea să treacă de linia porții. În sfârșit iese la rampă și Botoșaniul, după o oră profund neconcludentă.
Deși Argeșul începuse aventuros și repriza a doua, Bogdan Andone a ordonat treptat retragerea, anticipând că Botoșaniul va tinde să-și etaleze tot mai amenințător potența. Cu piteștenii trecuți pe pilot automat, defensiva lui Grozavu a răsuflat în sfârșit ușurată, jocul încâlcindu-se într-o luptă haotică și fără discernământ la jumătatea terenului.
Previzibil, tabela a „amorțit” în poziția inițială, un 0-0 care menține „focul” viu în ambele echipe.
Google News
