Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine, însă puțini cunosc motivele pentru care Nașterea Domnului Iisus Hristos este celebrată pe 25 decembrie, dată aleasă cu o semnificație aparte în istoria creștinismului, relatează alba24.ro.

Alegerea zilei de 25 decembrie a fost mai degrabă simbolică decât exactă. Biserica a stabilit această dată cu multe secole în urmă, pentru a înlocui vechile sărbători păgâne de iarnă, dedicate soarelui, precum cultul lui Mitra, Saturnaliile sau Juvenaliile.

Crăciunul nu era sărbătorit de la început pe 25 decembrie

Crăciunul, sărbătoarea Nașterii Domnului, este primul praznic împărătesc cu dată fixă din viața lui Iisus Hristos și una dintre cele mai iubite sărbători ale creștinătății. Deși astăzi pare firesc să fie celebrat pe 25 decembrie, această dată nu a fost unanim acceptată de la început.

Drumul Crăciunului spre calendarul creștin a fost unul lung, marcat de tradiții vechi, calcule simbolice și adaptări culturale.

În primele secole ale creștinismului, accentul nu era pus pe Nașterea Mântuitorului, ci pe moartea și Învierea Sa.

Comunitățile creștine moșteniseră din lumea antică ideea că momentul decisiv al unei divinități este moartea și triumful asupra ei. Calendarele bisericești nu au păstrat datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor.

„De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Pastile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului”, spune Pr. Prof. Ene Braniște, potrivit Basilica.

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie. Diferențe între Răsărit și Apus

Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit în ceea ce privește data acestei sărbători.

În Apus, mai ales la Roma, Nașterea Domnului era sărbătorită ca și azi, la 25 decembrie, cel puțin din secolul al III-lea.

„După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală. De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie)”, explică Pr. Prof. Ene Braniște.

În Răsărit, în schimb, Crăciunul era unit cu Botezul Domnului și celebrat pe 6 ianuarie, sub numele de Arătarea Domnului sau Epifania.

„Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23)”, mai explică preotul.

Potrivit acestuia, de fapt, atât în Orient cât și în Occident, Nașterea Domnului a fost serbată de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie

Momentul în care creștinismul a început să devină religia principală a Imperiului Roman a venit odată cu împăratul Constantin cel Mare, la începutul secolului al IV-lea. Anul 313 a reprezentat o cotitură majoră: prin Edictul de la Milano, semnat de Constantin împreună cu colegul său Licinius, creștinismul a fost legalizat, iar persecuțiile au luat sfârșit. Constantin, devenit el însuși creștin, a promovat cu entuziasm noua religie în toate provinciile imperiului.

Primul document care menționează 25 decembrie ca zi a nașterii lui Iisus datează din 336, cu puțin înaintea morții lui Constantin. Această înregistrare face parte dintr-un calendar religios mai amplu, ceea ce sugerează istoricilor că o liturghie de Crăciun era deja organizată la acea dată. Așadar, mulți cercetători plasează în anul 336 prima celebrare oficială a Crăciunului din istorie.

Unificarea datei, în secolul al IV-lea

Separarea definitivă a Crăciunului de Botezul Domnului s-a produs în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

„Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379. Peste câțiva ani, se introducea dată de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice, redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărată ca cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei.

Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană.

Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime”, precizează părintele.

Motivația culturală a stabilirii Crăciunului la 25 decembrie: înlocuirea sărbătorilor păgâne

Stabilirea Crăciunului la 25 decembrie a avut și o motivație culturală. În lumea romană, această perioadă era marcată de sărbători păgâne dedicate soarelui, precum cultul lui Mitra, Saturnaliile sau Juvenaliile.

„La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și petreceri desantate și pe care Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască.

Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă”, spune Pr. Prof. Ene Braniște.

De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie: Simbolismul solar al calendarului creștin

Preotul spune că tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, ca Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp.

„De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești”, mai explică părintele.

La toate acestea s-a adăugat și un simbolism legat de cursul anului solar.

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost așezată pe 24 iunie, la solstițiul de vară, când zilele încep să scadă, în acord cu cuvintele sale: „Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez”.

În oglindă, Nașterea lui Hristos a fost fixată după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.

Crăciunul, al doilea mare reper al anului bisericesc

Odată stabilit, Crăciunul a devenit al doilea mare reper al anului bisericesc, după Paști. În jurul lui au fost organizate numeroase alte sărbători cu dată fixă, iar calendarul liturgic a căpătat forma cunoscută astăzi.

Modul de sărbătorire era unul solemn, cu post înainte, slujbe speciale, ajunare, botezuri, oprirea muncilor și a spectacolelor publice. Multe dintre obiceiurile populare românești, precum colindele sau plugușorul, își au originea în vechi tradiții precreștine, reinterpretate însă în spiritul Nașterii Domnului.

„În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuita cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor.

Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii.

Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă”, precizează Pr. Prof. Ene Braniște.