O rubrică realizată de Vasile Iftime, scriitor:

„Parcă aș fi un personaj în povestea unui scriitor, parcă o minte bolnavă  ar scrie pentru mine toate astea…”

Plecând de la această paradigmă, dramaturgul  Lucian Băleanu își construiește piesa astfel încât hotarul dintre lumea textului și realitatea scriitorului, istorie și narațiune, temporalitatea textului și timpul scrierii, spațialitatea textului și dimensiunile realității se șterg, iar personajele, dacă nu dialoghează cu creatorul lor, îl invocă retoric, exclamând în autoreflecție:  „…parcă o minte bolnavă ar scrie pentru mine toate acestea”.

Și totuși într-un interviu, dramaturgul își rezumă scrierea ca fiind „nimic ieșit din comun, un cotidian aproape dureros de banal și plictisitor”. Însă când autorul ne introduce în text atât de direct, fără a ne lăsă, pe noi, spectatori avizați de teatru, să căutăm cheia, să identificăm și să parcurgem adevăratul labirint al absurdului și finalmente să descifrăm mesajul, suntem nevoiți să ne lăsăm captați de acel spațiu concret, de acel culoar lăuntric, în care „întâlnirile și despărțirile intersectează destine”, pur și simplu într-un firesc nonșalant, să asistăm „la niște întâlniri aparent ocazionale, nevinovate. Așa cum ni se întâmplă cu miile pe parcursul vieți și cărora nu le acordăm nici cea mai mică atenție”.

Despre întâlniri și despre despărțiri, despre prietenii și trădări, despre nevoia de a trece dincolo, ne vorbesc, uzitând diferite registre de comunicare, protagoniștii scenei (de la înțelept la ucenic, de la șef la subaltern, de la prieten la prieten, de la jurnalist, agent secret, femeie nenorocită la agent de pază).

Un prim  dialog este susținut în antiteză de personajele principale: Nea Gică (actorul Gheorghe Frunză), bătrânul înțelept, trecut prin viață, obosit, bolnav, nostalgic, și Paulică (actorul Răzvan Amitroaei), tânărul necopt, naiv, visător tupeist și oarecum prostănac. Exponenți ai două generații diferite, puse aparent în opoziție prin natura gândirii, crezului, manifestării, exteriorizării lor și în complementaritate când este vorba despre rigurozitatea profesiei, câini de pază sau – de ce nu? –  Watch Dogs.

Tema conflictului de idei între generații nu este neapărat inedită: Augustin Buzura, Aureliu Busuioc, Radu Aldulescu, Gheorghe Crăciun pun în opoziție astfel de personaje, fiecare în parte parcă conectate la propria realitate. „Ochii tăi tineri de îndrăgostiți sunt mincinoși, ei nu văd decât ce vrei tu să vadă”,concluzionează sarcastic nea Gică;  „merg să escaladez Vârful Omul”, se avântă cutezător Paulică. Doar că, în această piesă, antiteza dintre personajele dramaturgului Lucian Băleanu este oarecum de fond („Măcar din solidaritate nu mai râde” –  „Dar de ce să o ducă altul mai bine ca mine”),pentru că, pe măsura consumării actului dramatic, aceasta se disipă, se autoanulează, astfel încât, finalmente, personajele parcă vorbesc aceeași limbă sau – cum spune autorul – „se educă reciproc”.

În prim-planul scenei, dramaturgul ne propune să descoperim doi agenți de pază, prinși în conversații de tip tête-à-tête, doi watch dogs ce au primit  în consemn  un spațiu neutru al delimitărilor, două personaje conectate la propriile  realități tragico-comice, la propriile nevoi, frustrări, neîmpliniri, în care, comicul de limbaj și de situație, susținut de ironia, sarcasmul, zeflemeaua celui mai în vârstă, atenuează oarecum fondul de gri social. Doi indivizi, dispuși unul față de celălalt la un interval de aproximativ jumătate de secol, socializează, doar că viață se vede diferit când este privită de la capete și de capete diferite, iar actorii Gheorghe Frunză și Răzvan Amitroaei ne conving, fără drept de apel, că așa este. (Se spune că, în genere, la serviciu, oamenii vorbesc despre familie, iar în familie – despre serviciu; în posturile lor de santinele la poarta țării, câinii de pază își exhibiționează unul altuia viața conjugală, una ratată, distrusă, falimentată, alta, în curs de…) Viața, în complexitatea ei,  prietenii, căsătorii, divorțuri – iluzii, minciuni, moarte…

„Și moartea este o formă de viață”, spune Cioran. Iar în această piesă, moartea iscodește, își face loc, convinge, probând diferite identități.  Moartea, finalmente se concretizează în neființă, iar neființele vor fi pasagerii din aeronava București – Lisabona. În această piesă, moartea poartă pantofi cu toc, fustă, taior, cămașă. În acest text, moartea probează câteva profesii: reporter TV, agent al siguranței naționale, femeie părăsită, și, finalmente, păpușă gonflabilă, devenind câte puțin, tot mai convingătoare. Ultima asociere, artificială, înlesnește trecerea dincoloși încheind oarecum abrupt piesa, printr-un deznodământ imposibil de intuit. Moartea, la dramaturgul Lucian Băleanu, are nume de prințesă, parcă predestinat (ar spune Paulică), moartea are forme, „și  încă ce forme!”, spune nea Gicu. „Moartea este vai de mama ei, scrie Grigore Vieru, că îți vine să-i plângi de milă”. Și câinii de pază, paznicii aeroportului, înduioșați, îi fac loc pe banda rulantă. Actrița Gina Pătrașcu Zamfirache, joacă rolul unei morți veritabile… „S-a prăbușit un avion, zborul 52320, de Lisabona, a explodat la o mie de metri după decolare”, spune domnul Nelu.

Domnul Nelu, șeful câinilor de pază, expresivul Sorin Ciofu, actor al stărilor de maximă intensitate, materializate prin mai toate formele de comunicare nonverbale și paralimbaj: mimică, gestică, postura fizică, expresie, tonalitatea vocii, ritm, fluctuația, intonație, accente, etc. Sorin Ciofu, în rolul său, știe să fie maxim de profund, maxim de confuz, maxim de îndurerat, maxim de exigent, iar pentru a transmite aceste stări nu are nevoie de un arsenal de cuvinte. Pe aceste maxime psihologice a mizat regizorul artistic Alexandru Vasilachi, înainte de toate un expert al identificării personajelor, nașul de botez al protagoniștilor din respectiva piesă. Cine altcineva putea să-l ducă în inimă pe nea Gicu mai bine decât Gheorghe Frunză, pe cine ar fi stat mai strunit harnașamentul de Watch  Dogs decât pe Răzvan Amitroaie și ce teroristă mai convingătoare decât Gina Pătrașcu Zamfirache ar fi putut poza până și-n păpușă gonflabilă?!

Deosebită și scenografia maestrului Mihai Pastramagiu: banda rulantă a funcționat impecabil, păpușa gonflabilă a traversat scena călare pe situație, parcă imitând, parcă sfidând umbrele grăbite în ambele sensuri, reliefate pe celelalte două benzi proiectate pe fundal.

Și pentru ca spectatorii să meargă pe la casele lor, cu sentimentul că în buzunar au un bilet de călătorie, să zicem București – Lisabona, regizorul artistic mai născocește o chestie care în scriere s-ar numi intertextualitate. Mai exact, prin portavocea unei crainice de aeroport, invită personajele –  pardon, actorii –, pe scenă – pardon, în aerogară: Sorin Ciofu, Gheorghe Frunză, Gina Pătrașcu Zamfirache, Răzvan Amitroaie.

Iată și cheile piesei „Watch Dogs”: atemporalitate, aspațialitate, apersonalitate. Personajele și implicit actorii, scena și implicit aerogara, timpul narațiunii și implicit timpul dramatizării narațiunii, toate sunt într-o suprapunere definitivă. Și nu ar fi fost o surpriză dacă regizorul artistic Alexandru Vasilaschi ar fi invitat din sală, pe scenă, în aeroport, spectatorii, astfel încât să putem gândi o contopire tridimensională într-un „tot” universal.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News