O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:

DE VORBĂ CU SCRIITORUL ŞI CANTAUTORUL VASILE TĂNASE

Georgică Manole: Locul copilăriei rămâne impregnat în ADN-ul spiritual al fiecăruia dintre noi. Ce vă mai amintiţi despre timpurile de atunci?

Vasile Tănase: M-am născut la 1 ianuarie 1949, la Dorohoi, judeţul Botoşani, din părinţii Victor (dorohoian) şi Liudmila (din Comuna Lipnic, județul Soroca). Şcoala primară am urmat-o în localităţile Plopenii Mari, judeţul Botoşani şi Rediu, judeţul Iaşi, iar Gimnaziul – în localitatea Murgeni, judeţul Vaslui. Aici încep şi Liceul, pe care îl termin în localitatea Truşeşti, judeţul Botoşani, în anul 1967. Acum, debutez cu versuri, în revista liceului. Schimbarea localităţilor corespunde serviciului, ca şef de gară CFR, al tatălui meu. Între anii 1967 – 1972, am urmat Facultatea de Construcţii, la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi.

1. M.: Cum au contribuit studiile absolvite, titlurile dobândite şi activitatea profesională la edificiul personalităţii omului Vasile Tănase?
2. T.: Atât cunoștințele profesionale, cât și experiența acumulată pe șantierele de construcții și instalații sau la catedră, ca profesor cu gradul I (discipline tehnice), la câteva licee, mi-au dezvoltat spiritul de consacrare totală, față de muncă, precum și iubirea față de toți semenii, alături de care mi-am desfășurat activitatea. Desigur că toate acestea nu le-aș fi putut dobândi și manifesta, decât prin credința nezdruncinată în Dumnezeu!
3. M.: Deşi prin studii sunteţi de factură ştiinţifică, aţi fost atras şi de o vie activitate extraprofesională, cu precădere în domenii ale culturii. Care sunt aceste domenii, dar mai ales cum s-a produs declicul ce a făcut să vă îndreptaţi spre aceste domenii?
4. T.: Factorul hotărâtor l-a constituit educația minunată oferită de părinții mei. Ambii aveau gusturi pentru literatură și muzică, spectacole de teatru și operă, filme artistice, cântări la micile petreceri în familie.

Ca urmare, atât ca licean, cât și ca student, apoi ca inginer și profesor, am participat activ la diverse manifestări cultural-artistice, concursuri, festivaluri, fiind atât cantautor, cât și actor amator, iar concomitent și redactor, la diverse publicații județene.

1. M.: Faceţi o prezentare a operei dumneavoastră, apoi aş vrea să insistaţi puţin asupra volumului „Castelul cu speranţe”.
2. T.: Cam pretențios termenul de ,,operă”, întrucât majoritatea creațiilor mele literare și muzicale au apărut ,,împrăștiate” prin diverse antologii de autori. Considerând că bibliotecile mai sunt frecventate doar de persoane care sunt obligate să studieze bibliografii pentru diverse examene și multe cărți primite sau cumpărate zac necitite, în majoritatea caselor de snobi, am sentimentul că ar fi superfluă apariția de noi și noi editări tipografice, în librării și biblioteci! Trist și adevărat: lumea nu mai are răbdare să inhaleze ,,mirosul” paginilor unei cărți, nu doar în format clasic, dar și electronic!

Așa că nu mi-am propus să scriu ceva, doar ca să-mi umplu palmaresul de autor, ci doar pentru a-mi expune câteva idei literare și muzicale ce mi s-au părut oarecum demne de luat în seamă. Deci m-am limitat la opiniile reportericești, prin diverse publicații ori versuri și proză prin antologii. Cartea ,,Castelul cu speranțe” a apărut la îndemnul unor apropiați, primind titlul atât de sugestiv, cât și prefața excelentă, din partea entuziastului fondator și director al Revistei ,,Memento Mori”, domnul Ovidiu CHELARU. Mi-am propus să nu plictisesc cititorii doar cu un singur gen literar, ci să le ofer un florilegiu de balade, fabule, rondeluri, schițe și sonete.

1. M.: Ştiu că aveţi preocupări şi în domeniul umorului. Faceţi un laudatio epigramei.
2. T.: Fiind tot o formă de divertisment, aș menționa mai întâi numeroasele integrame și careuri de rebus, atât tematice, cât, mai ales, de definiții, cu preponderență în fostul Ziar sucevean ,,NordPress”. Epigramele au avut șansa de publicare, mai ales, în ,,Viața Botoșanilor”, condusă exemplar de către domnul Traian APETREI. Cred că epigrama are un impact inexorabil asupra tarelor umane, încât aș considera-o chiar o microsatiră adresată atât unor indivizi, precum și unor categorii social-politice!
3. M.: Sunteţi membru al Cenaclului literar-muzical al Asociaţiei Culturale „Dorohoi”. Ce trebuie să reţină istoria culturii despre acest cenaclu?
4. T.: Deși am aflat că s-a născut cu mulți ani în urmă, mă bucur că m-am numărat printre membrii care i-am pus gând bun, după ce, la Casa Culturii Dorohoiene, a încetat funcționarea Cenaclului ,,Editor-Arte” (după pensionarea doamnei director Valuța MURARIU).

Întâlnirile membrilor Asociației Culturale ,,Dorohoi” sunt cvasi-bilunare, cu unele excepții, iar membrii își prezintă creațiile literare proprii, opinând elogiativ sau critic asupra lor. Pentru a-i colora muzical ședințele, unii membri (inclusiv, subsemnatul) sau invitați prezintă scurte recitaluri de piese folk.

1. M.: O întrebare pe care o pun tuturor intervievaţilor: În ce relaţie vă aflaţi cu Eminescu? Ce aveţi de spus în apărarea lui?
2. T.: Dacă v-aș răspunde că la susținerea bacalaureatului, dintre cele două subiecte, la alegere: ,,Romanul istoric sadovenian” și ,,Tematica liricii eminesciene”, am optat pentru a doua (scriind vreo nouă pagini A4, cu exemple de versuri ale Poetului), v-aș convinge din start! Eminescu este icoana vie din sufletele tuturor Românilor de bună credință! Este nu doar Luceafăr al Poeziei, nu doar un desăvârșit șlefuitor al Limbii Române, dar și un Martir, pe altarul Românismului! Este de datoria sacră a Academiei Române să-l declare membru post mortem al ei și, împreună cu organele de justiție, să judece cauza reală a morții sale și să-i condamne retroactiv pe criminalii care l-au batjocorit și ucis! Ca simplu epigon al său, i-am dedicat câteva compoziții folk, pe versurile sale, precum și poeziile ,,Recunoștință pentru Eminescu” și ,,Denigratorilor lui Eminescu”, publicate în ,,Memento Mori”, respectiv, în antologia ,,MIHAI EMINESCU PAS CU PAS”, a regretatei Viorica URSACHI.
3. M.: Dăruiţi o epigramă cititorilor noştri.
4. T.: Întrucât, pe lângă scumpirea facturilor de gaz metan, de către ,,băieții deștepți”, ne amenință și desființarea centralelor pe gaz, pe criterii de reducere a bioxidului de carbon, reiau una improvizată în finalul unui cerc pedagogic, la Liceul ,,Elie RADU”, cu ani în urmă:

O CONSTATARE EXPLOZIVĂ: Cum gaz metanul s-a redus/ Și simți a frigului dojană,/ E semn că pe-undeva, pe sus,/ Se arde gazul… de pomană”! (imaginea preluată din clementmedia.ro)

Tragedie fără sfârșit la Ibănești. Și un al treilea din cei patru bărbați care au căzut în bazinul de decantare din curtea fabricii de cașcaval din localitatea Ibănești a murit.

Este vorba de patronul fabricii de cașcaval, Radu Tudose, de 47 de ani, care a fost adus la spitalul din Botoșani. In ciuda eforturilor disperate ale medicilor acesta a încetat din viață.

“Pacient de 47 ani de sex masculin prezentat în UPU în stop cardio respirator.  Au fost aplicate manevrele de resuscitare timp de 45 minute, dar fără răspuns cardiovascular și respirator. Decesul a fost declarat la 16.30”, a transmis Spitalul Județean Botoșani.

Mai multe despre acest caz puteți citi aici: Dramă la fabrica de cașcaval de la Ibănești. Patru bărbați au căzut în bazinul de decantare. Doi au murit

În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârșită o slujbă specială – „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii, îngenunchează. Știm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea atât în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie şi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.

La Biserica „Duminica mare” din municipiul Botoșani, credincioșii au plecat genunchii dimpreună cu preoții care au slujit Sfânta Liturghie, în cadrul vecerniei, potrivit rânduielii.  În cadrul acestei slujbe sunt citite şapte rugăciuni de binecuvântare a ramurilor verzi de tei sau nuc, care se impart, apoi, credincioşilor şi care simbolizează darurile cele bogate ale Sfântului Duh. Rânduiala de binecuvântare se încheie prin stropirea ramurilor cu aghiasmă mică în faţa Sfintelor Uşi, preotul rostind:

„Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.
Obiceiul binecuvântării ramurilor se întâlneşte nu doar în Biserica noastră, ci și la Ierusalim, Constantinopol sau în Damasc și are ca fundament scripturistic evenimentul descris în cartea „Faptele Apostolilor”:

„Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4).
Tradiția creștină a ales ramurile de tei și nuc deoarece acestea redau cel mai bine forma limbilor ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimişi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în toate limbile lumii.

Liturgistul Badea Cireșanu notează, în volumul „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit”, că în țara noastră s-a păstrat din vechime „obiceiul strămoşesc şi foarte frumos de a se împodobi în această zi casele creştinilor, uşile şi porţile lor, cu ramuri de jugaştri (n.n. un fel de arțar cu scoarța roșiatică, cu lemnul alb și tare, bun pentru confecționat juguri), salcie şi alţi arbori înfrunziţi. Această împodobire închipueşte speranţa în belşugul şi norocirea anului agricol. Verdeaţa este totdeauna icoana bucuriei, iar uscăciunea însemnează sărăcie, întristare şi peire”.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul românesc, gospodarii păstrează ramurile chiar și după ce se usucă, împodobind cu ele nu doar uşile sau ferestrele caselor, ci și icoanele.