O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
O CARTE CARE ÎNDEAMNĂ COPILUL LA JOC
O privire asupra creaţiei scriitoarei Maria Baciu (a cărei zi de naștere este 4 martie) relevă şi o predilecţie pentru literatura pentru copii: poezie (“Bună dimineaţa, Puf!” – 1994, “Daruri de Crăciun” – 1996, “Lume îndrăzneaţă” – 1998, “Fetiţa cu buline – 2000, “Vremea fragilor” – 2000, “Caii soarelui” – 2003, “Vara copilăriei” – 2004, “Copilărie de lux” – 2005, “Antologie de poezii pentru copii” – 2010, şi “Anii mici cu…mult sclipici” – 2013); proză (“Concertul de pe Mitropolitan Imaş” – 2008, “Ghetuţele copilăriei” – 2009, şi “Childhood Boots” – 2013); teatru (“Tigrişorul Pietrek” – 2000 şi “Vara lui Dănel” – 2005). Acestora li se adaugă “anotimpul Copilărie” (Editura “Geea”, Botoşani, 2015, grafica de Carmen Ionel, referinţe: Lucia Cifor, Dan Lungu, Luminiţa Stoica).
Cu ceva timp în urmă, “Dilematica” (anul VII, nr. 69, ianuarie 2012) a propus un “Dosar” cu tema “Literatura pentru copii între aventură şi rezistenţă”, titlu care se potriveşte perfect şi Mariei Baciu, fiindcă ce altceva decât “aventură”, “rezistenţă” şi “încăpăţânare creatoare” este să tot continui să scrii şi literatură pentru copii? În sursa citată, Adela Rogojinaru a ţinut să precizeze că: “Un anume estetism păstrat în teoriile artei pentru artă şi în studiile de fenomenologie a operei literare a făcut ca literatura pentru copii să fie considerată inautentică şi utilitară, neînsemnată din perspectiva teoriei formei şi neclasificabilă într-o ierarhie critică a valorilor literare. Fiind privită mai curând ca o formă de artizanat decât ca o formă de artă, literatura pentru copii se conservă prin grija exclusivă a autorilor de manuale şi de auxiliare didactice. În mod cu totul regretabil, rămâne singura formă de literatură care are nevoie de justificări şi de motivări circumstanţiale exterioare actului artistic”. Mai mult, Adela Rogojinaru dă vina pe “nefericita utilizare prepoziţională care indică atribuirea obiectului literar, “pentru copii”, absentă în definirea altor forme literare” fapt ce a făcut să contribuie la “deprecierea sensului şi a valorii actului literar, făcându-ne să uităm că ne referim totuşi la literatură, ca fapt exceptional de creaţie”.
Dacă Nicolae Manolescu, o autoritate în domeniul criticii, nu considera literatura pentru copii ca gen separat, Lucian Blaga era de altă părere. Autorul “poemelor luminii” şi a poeziei “Copiii” (“O Dumnezeule! / Copiii tăi cei mai aleşi, copiii / Cu suflet rupt din strălucirea ta: / Ei nu trăiesc în lumea / De tine createă / Ci-n lumea / Creată de ei înşişi… / Le-o ierţi? / Eu ştiu ceva: / Ştiu că le-o ierţi, ştiu că te bucuri chiar / De îndrăzneala / Copiilor tăi mari şi buni şi visători…”), nu considera acest gen ca fiind unul minor şi de scos dintr-o posibilă clasificare. Adrian Marino transferă literatura pentru copii domeniului paraliteraturii, pe când scriitorul şi traducătorul Florin Bican o recunoaşte ca gen separat, doar că ar trebui să se numească “literatură cu copii”. Indiferent cum ar trebui să se numească, important este că ”poezia pentru copii” există prin: Passionaria Stoicescu, Pandelica Radeş, Ana Blandiana, Adina Popescu, Maria Baciu şi mulţi alţii, unii dintre ei plecaţi deja “dincolo”.
Revenind la cartea Mariei Baciu, e de remarcat un merit: deşi profesoară, nu exacerbează accentul pedagogic. Sun foarte dese momentele de limbaj poetic autentic, demersul pedagogic abia sesizându-se: “Într-o cioară stă o nucă. / Râul s-a ascuns în ştiucă. / Umblă prin pădurea deasă / Cerbii, căutându-şi casă. / Într-o ramă, pe perete, / E bunicul, care vede / În trecut. Dar ăsta nu-i / Decât un tablou în cui… / Ce se-ascunde e cuprins / Sub zăpada care-a nins…/ Toate ale lumii stau / Într-o încăpere sau / Într-un gând, ascuns în cap, / Şi de care nu mai scap…” (“Ce se vede”) sau “Mai mulţi Sori / Atârnă-n crengi / Şi sunt tineri / Şi întregi. / Par că râd / Şi par să spună / Că n-au frică / Nici de Lună, / Nici de Stele, / Nici de Noapte, / Că sunt doar / Gutuie coapte…” (“Gutuiele”).
Privită dintr-o abordare psihologică, această carte se adresează celei de-a treia copilării, ce corespunde vârstei şcolare când copilul e apt de efort intelectual şi emotional, învaţă să scrie şi să citească, îşi face prieteni, socializează. Astfel că fiecare poezie se supune , parcă voit, unei observaţii argheziene: “Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe”. Poezii ca nişte jucării, care îndeamnă la joc, domină conţinutul acestei cărţi: „Cine-i mai …”drumeţ” ca el? / Aţi ghicit! E Şotronel! / El e prieten cu oricine / Vrea să-l joace, ca şi mine! // E drăguţ şi e cochet, / Şi mă trage de şiret, / Dacă trec pe lângă el / Şi nu-l joc în nici un fel.” („Şotronel”); „Ninge! Ninge! / David stă cu-n ochi pe minge / Tot gândindu-se la meci / Şi la cei unşpe „zevzeci” / Care se vor sfătui / Să renunţe…Dar ce-ar fi / Să cadă la învoială: / Să joace meciul la şcoală, / Iar după aşa un duş, / Să meargă la săniuş?! / David, ce-nţelept mai eşti! / Zău, ne place cum gândeşti!” („Fotbaliştii”). Şi exemplele ar putea continua cu „Ziua copacilor”, un exemplu de neafectare a inocenţei: „Era ziua Nucului. / Noi jucam arşice / Chiar pe Creasta Cucului / Şi pocneam din bice. // Era ziua Prunului. / ne jucam cu beţe, / Iar Cireşul ne chema / Alt joc să ne-nveţe. // Era ziua Mărului / Şi ne-mpodobise / Cu lumina Cerului / Şi cu-n car de vise… // Şi-a Livezii, ce-a-nflorit, / Era ziua toată… / Gâzuliţe au venit / Şi-am făcut o roată. // Şi-am jucat pân-am căzut / peste flori şi iarbă! / Cerul însuşi ne-a văzut, / Chiar şi noaptea oarbă, // Iar copacii s-au distrat / Pentru prima dată / Şi, de drag, au sărutat / Ceata noastră toată”.
Asemenea lui Blaga, cel care aşeza copilul în sat, ca „paradis al copilăriei”, Maria Baciu procedează la fel, dar prin universul şcolii şi familiei, locurile unde copilul poate experimenta realitatea raportată la anotimpurile anului: „Singurică eu m-am dus / Pe colina cea de sus / Să-l întreb pe tatăl meu / Unde şade Dumnezeu? // „Unde-i Doamne – Doamne, tată? / Tu i-ai spus că ai o fată / Care vrea să-i cear-un sfat?” / „E plecat, tată, plecat…”// „Şi mai vine?” „Sigur vine, / Nu la mine, ci la tine, / Că el fi-va-ţi de folos / Pe-al tău drum anevoios…” („Căutare).
Ritmul şi rima accesibile unei posibile memorări, desele tuşe de om al cetăţii (vezi „Scrisoare” şi alte poezii), precum şi interjecţiile onomatopee şi predicative ce produc efecte de îmbogăţire a versului, fac din fiecare poezie o picătură ce cade firesc, precum doza unui medicament, peste sufletul inocent al copilului. Volumul „anotimpul Copilărie”, ieşit în lume sub semnul culorii preferate de autoare, verdele crud, îndeamnă la joc, relaxare şi creativitate. (GEORGICĂ MANOLE)