O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
EMINESCU ȘI MUZICALITATE
Aflăm din „Doxologia” că Vasile Vasile a fost profesor la şcoli generale şi licee din Bacău şi Piatra Neamţ (1966-1989). Este cunoscut ca fondator şi director al Şcolii Populare de Arte din Piatra Neamţ (1972-1976). Calitatea de bizantolog l-a propulsat ca profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (1990-1994). A continuat ca cercetător principal la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti. Este membru al UCMR, al International Phemenology Institute America şi al altor asociaţii şi fundaţii. A fost distins cu titlul de profesor emerit şi cu Medalia comemorativă Jan Amos Comenius. L-a preocupat și muzicalitatea versurilor eminesciene în care a identificat „o muzică a firii, a sferelor și sufletului”. Din această perspectivă a scris studiul „De la muzica firii și a sufletului la muzica sferelor” (Editura „Petrion”, București, 2000). Autorul crede că trei factori au contribuit la cultura muzicală a lui Eminescu: 1) lecția folclorului: „de care s-a apropiat cu o sensibilitate aparte dar și cu o înțelegere profundă a melosului specific al acesteia”; 2) lecții de inițiere în muzica cultă: „acasă la conacul de la Ipotești, cu doamna Heller, soția administratorului moșiei Balș, care dădea lecții și surorii Aglae”; 3) calitatea de corist: „pe care o avea în trupele de teatru cu care colinda țara”.
Studiul lui Vasile Vasile pune în evidență șapte factori care completează la Eminescu muzica firii, a sufletului și a sferelor: 1) „muzicalitatea poeziei”; 2)„muzicalitatea limbii”; 3) „structura simfonică a marilor creații”; 4) „este un mare maestru al orchestrației poetice”; 5) „timbrurile poetice sunt nerepetabile”; 6) „cine preia un timbru eminescian în poezia sa, se simte imediat imitația”, 7) „e un mare simfonist în sensul aplicării travaliului tematic”.
Spre exemplu, autorul vede în „Luceafărul” „o minunată construcție simfonică”, iar în „Scrisoare III” „un dublu tematism de sonată”. Acest bitematism se caracterizează atât prin „confruntări liniștite și senine”, cât și prin confruntări „tumultoase și cosmice”. Mai mult, „ambele forțe se prezintă într-un crescendo de tipul celor beethoveniene”.
În ceea ce privește instrumentele muzicale prezente în poezia lui Eminescu, Vasile Vasile sesizează rolul lor în susținerea demersului poetic. Buciumul este văzut ca „un mijloc de sporire a sacralității timpului și spațiului în care evoluează eroii săi”. Cornul este „legat de mitic și fantastic”, în timp ce lira este „simbolul orficului ca modalitate de restabilire a unei armonii cosmice pierdute și un însemn sacru al unui neam din sânul căruia au ieșit cântăreți și eroi”.
Concluzia mare a lui Vasile Vasile privind muzica/muzicalitatea la Eminescu este: „Creația sa este dominată de tendința spre o armonie senină prin contopirea celor mai variate sunete, tehnică pe care în muzică o găsim la Mozart și Schubert”.