Doi șoferi au fost scoși din trafic de polițiști, în ultimele zile, după ce au fost depistați conducând sub influența alcoolului pe drumuri județene din Botoșani. În ambele cazuri, valorile indicate de aparatul etilotest au depășit limita legală, iar polițiștii au deschis dosare penale.

Primul caz a fost înregistrat la data de 20 decembrie 2025, când polițiștii din cadrul Secției de Poliție Rurală nr. 6 Pomârla au oprit pentru control un autoturism care circula pe DJ 291C, în comuna Șendriceni. La volan se afla un bărbat de 66 de ani, din aceeași localitate.

Întrucât acesta emana halenă alcoolică, a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul indicând o valoare de 0,41 mg/l alcool pur în aerul expirat. Polițiștii au demarat cercetări sub aspectul comiterii infracțiunii de conducere sub influența alcoolului.

Un al doilea șofer a fost depistat în seara zilei de 19 decembrie 2025 de către polițiștii din cadrul Poliției Orașului Darabani. Aceștia au oprit pentru control, pe DJ 293A, în comuna Păltiniș, un autoturism condus de un tânăr de 33 de ani, din localitate.

Testarea cu aparatul alcooltest a indicat o valoare de 0,69 mg/l alcool pur în aerul expirat, semnificativ peste limita admisă de lege. Și în acest caz, polițiștii continuă cercetările pentru conducere sub influența alcoolului.

Reprezentanții IPJ Botoșani reamintesc șoferilor că urcarea la volan sub influența alcoolului reprezintă un pericol major pentru siguranța rutieră și poate avea consecințe grave, atât legale, cât și umane.

O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist: 

DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI

Reţinute din cartea lui Nicu Gavriluţă „Mama proştilor e mereu gravidă” (Editura „Institutul European”, Iaşi, 2010):

1. „Ca românul nu-i niciunul…unde-s mulţi putea fi unul”;
2. „Ce poţi face azi, lasă pe mâine,…că poate uiţi…”;
3. „Cine ne vizitează ne face onoare…Cine nu…plăcere…”;
4. „Ne naştem goi, uzi şi flămânzi…După aceea lucrurile se înrăutăţesc…”;
5. „Dacă totul a ieşit bine, înseamnă că ai greşit undeva…”;
6. „Nicio faptă bună nu scapă nepedepsită…în şedinţa de partid”;
7. „Eu sunt cineva în… ochii mei”;
8. „Capul care a plecat, sabia nu-l taie!”;
9. „Cine fură azi un ou şi se lasă prins…e bou”;
10. „Cine sapă groapa altuia, departe ajunge”;
11. „Prietenul la bani se cunoaşte”;
12. „Fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva…”;

 Tot citind  şi scriind, de o vreme, despre cărţile epigramiştilor, am putut constata că există un caricaturist remarcabil care aduce plusvaloare  volumelor acestora: Costel Pătrăşcan.  Mi-a trecut prin gând să scriu ceva şi despre el, dar am tot amânat.  Iată că, în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 9 din 2020, Alex Ştefănescu şi-a făcut timp să scrie şi despre Costel Pătrăşcan. Reţin: 1. „are mai mult talent literar decât unii scriitori de profesie”; 2. „inventează, cu predilecţie, jocuri de cuvinte, combinând ingenios textul cu caricatura”; 3. „expresii uzuale îşi dezvăluie, prin desen, sensuri neaşteptate, de un comic irezistibil”; 4. „caricaturistul cunoaşte foarte bine limba română de azi, se joacă dezinvolt cu sensurile cuvintelor, aşa cum pistolarul din western-uri răsuceşte pe deget un pistol”; 5. „trebuie remarcat faptul că, în marea majoritate a cazurilor, nu este vorba de glume ilustrate, ci de o combinaţie ingenioasă între desen şi text”; 6. „textul n-ar avea nici un haz fără desen, iar desenul, la rândul lui, n-ar avea nici un haz fără text. Abia la întâlnirea dintre ele se produce, ca o scânteie electrică, umorul”; 

Recent, pe 26 octombrie 2025, am împlinit o vârstă. Dar ce s-o mai dau cotită, am împlinit 73 de ani. Anul acesta, ca şi de acum încolo, mi se potrivesc perfect versurile lui Octavian Soviany, extrase din volumul „Călcâiul lui Magellan (Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 2014): „s-ar cuveni să fiu / un crescător de pisici / şi să mă uit la coapsele / femeilor tinere / ca la cărţile acelea prăfuite din bibliotecă / pe care ştii / că n-o să le mai citeşti niciodată”;

 Vlad Alui Gheorghe publică în „Luceafărul de dimineaţă” nr. 9 din 2020 o scrisoare  a lui Aurel Dumitraşcu către Nichita Stănescu. Scrisoarea e datată 18 martie 1982. Reţinem câteva idei:

1. „marile cărţi se scriu nemenajând nimic”;
2. „Marin Preda, simplificând, împărţea oamenii în două: proşti şi deştepţi”;
3. „emergenţa e un fenomen inventat de mistici, părerea mea e că totul vine din ceva, însă nu neapărat după anumite legi”;
4. „eu acord hazardului şi simţurilor în plus pe care le avem un mare rol în devenire”
5. „tot ceea ce scriu este o cumplită obsesie despre rictus, breşă, nemărginire şi luciditate”;
6. „am impresia că obsesia s-a născut din aşteptare – şi-n aşteptare totdeauna putrezeşte ceva”;
7. „acceptarea e o chestiune de gust. A crede înseamnă a te implica, a căuta alt drum”;
8. „trebuie să fii pus într-o imposibilitate, într-o deznădejde pentru a găsi „fisura”, nu abisul, pentru a intra – prin creier – cu cosmosul”;

 Sorin Lavric, într-o cronică la cartea „Răni deschise” de Solomon Marcus, prezintă rolul metaforei în explorarea infinitului mic şi al infinitului mare: „Dincolo de infinitul mic şi infinitul mare, limba naturală e neputincioasă. Nu ştim să vorbim despre ceea ce nu putem percepe şi atunci se întâmplă un lucru mirabil: pentru a suplini această neputinţă, evoluţia a inventat metafora. Metafora e încercarea de a surprinde prin aprecieri insolite fenomene pe care limba nu le poate arăta. Potrivit acestei logici, metafora nu descinde din ifosul artistic al rapsozilor, ci din nevoia profundă de a da un nume inefabilului.” Conform celor spuse de Sorin Lavric, Universul  s-ar putea reprezenta după diagrama: Infinitul mic (cel CUANTIC) se intersectează cu Infinitul mare (cel COSMIC). La intersecţia lor se găseşte  Universul VIZIBIL, accesibil tuturor. În rest intrăm doar cu ajutorul metaforei;

Poiana lui Iocan este identificată ca fiind un spaţiu al libertăţii sociale. Răzvan Voncu, în „România literară” nr.  34 din 2020, identifică în „Intrusul” lui Marin Preda încă două spaţii ale libertăţii sociale, mahalaua şi salonul doamnei Sorana: „ Mahalaua lui Preda este un spaţiu al libertăţii sociale, în care lozincile şi directivele de partid pătrund doar ca un zgomot de fond, difuz, trecut prin filtrele libertăţii interioare a unor oameni care, neavând mare lucru de pierdut, nu se grăbesc să se alinieze. Dar nu numai mahalaua îşi trăieşte, sub lacătele totalitarismului comunist, libertatea. Salonul doamnei Sorana este, în „Intrusul”, un alt spaţiu al libertăţii. O libertate mai restrânsă decât cea a mahalalei, dar şi mai conştientă de ea însăşi. Artiştii se refugiază în arta lor, Sorana în meditaţiile lor teozofice.”;

 Dan Stanca, în „România literară” nr. 10 din 2020,  vorbeşte despre  iubirea de sine la  creatori.  Conform lui Dan Stanca, a existat o primă etapă a iubirii de sine specifică epocii clasice. Reţinem: 1. „victimele ei sunt creatorii de orice fel”; 2. „creatorii sunt condamnaţi la narcisism”; 3. „oricât ar pretinde că sunt de modeşti, până la urmă tot îşi pun în faţă oglinda pentru a vedea cât de deştepţi, de frumoşi şi de talentaţi sunt”; 4. „în vremea epocii clasice autorii se răsfăţau pe ei înşişi, îşi închipuiau că au atins forma perfectă şi deci se pot admira la nesfârşit”; 5. „acestei etape îi e specific frumosul natural”.  A doua etapă a iubirii de sine este impusă de postmoderni. Spune Dan Stanca: 1. „stau în faţa oglinzii şi nici nu le-o poţi lua, pentru că ei simt nevoia permanentă de a se admira”; 2. „narcisismul lor este doctrină împietrită”; 3. „sunt imuni şi la ura de sine”; 4. „nu văd mai departe de orizontul sufocant al propriului eu”.

Chiar dacă Guvernul se plânge de numărul mare de pensionari pentru care trebuie să găsească surse financiare pentru plata pensiilor, România are tot mai puțini pensionari, iar cifrele oficiale arată o realitate demografică dură: în doar cinci ani, peste 430.000 de pensionari au trecut în neființă și au dispărut din evidențele statului.

Practic, este vorba despre o generație întreagă – cea care a muncit și a construit România în perioada comunistă și în primii ani de după 1989 – care se stinge treptat.

Potrivit datelor centralizate de Casa Națională de Pensii Publice (CNPP), în luna noiembrie 2025 erau înregistrați în România 4.695.280 de pensionari, cu 2.668 mai mulți față de luna precedentă. Pensia medie a ajuns la 2.777 de lei, iar valoarea totală a drepturilor de pensie plătite s-a ridicat la peste 13 miliarde de lei.

Comparativ, datele Institutului Național de Statistică arată că, în anul 2020, numărul mediu de pensionari era de 5,128 milioane de persoane. Diferența dintre cele două perioade este de aproximativ 432.700 de pensionari, care au murit în doar cinci ani.

Astăzi, cei mai mulți pensionari, peste 3,78 milioane, sunt pensionați la limita de vârstă, iar pensia medie în această categorie a depășit 3.100 de lei. Totodată, aproape 538.000 de pensionari provin din agricultură, însă aceștia rămân cei mai vulnerabili, cu o pensie medie de doar 720 de lei.

Statisticile arată și contraste puternice: pensionarii cu pensie de invaliditate primesc, în medie, puțin peste 1.000 de lei, iar cei cu pensie de urmaș aproximativ 1.500 de lei. În același timp, pensia medie a crescut semnificativ față de anul 2020, când era de aproximativ 1.500 de lei.

Scăderea accelerată a numărului de pensionari nu este însă un semn de sănătate demografică, ci rezultatul îmbătrânirii populației și al mortalității ridicate în rândul generațiilor vârstnice. Sunt oamenii care au lucrat în fabrici, pe șantiere, în agricultură sau în sistemul public, în deceniile în care România s-a industrializat forțat și apoi a traversat tranziția postcomunistă.

În timp ce pensiile nu mai cresc nici măcar pe hârtie, România pierde tăcut o parte importantă din memoria sa socială – o generație care a construit țara, cu bune și cu rele, dispare an de an, lăsând în urmă un sistem de pensii tot mai tensionat și un dezechilibru tot mai mare între populația activă și cea retrasă din muncă.