Încercări pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Române să devină un fapt împlinit au fost inițiate și susținute încă din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Unirea Principatelor Române, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1959), apoi în Țara Românească (24 ianuarie/5 februarie 1859), a deschis calea unor prefaceri profunde în viața politică, socială, economică și culturală a Principatelor Unite. Până în decembrie 1861, Cuza a domnit cu două guverne și două capitale, la București și la Iași. În ianuarie 1962 se formează însă un singur guvern și un singur parlament, iar noul stat adoptă numirea oficială de România.

Au urmat în aceste timpuri de prefaceri mai multe reforme și în Biserică, care au dus la schimbări chiar și la tulburări în mersul vieții bisericești din noul stat.

Prin atitudinea sa fermă în ceea ce privește relațiile cu Patriarhia de Constantinopol, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut un prim pas spre recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Legea sinodală din 1864 proclamă independența Bisericii românești

Una din legile care priveau direct Biserica date în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost ‘Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale’, din 3 decembrie 1864, care a urmărit înfăptuirea unificării bisericești din România. Până atunci cele două Biserici, din Țara Românească și Moldova, erau lipsite de o autoritate sinodală.

Pentru înlăturarea oricărei dependențe de o autoritate bisericească străină, primul articole din lege prevedea că ‘Biserica ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce privește organizarea și disciplina’. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: III, 1981)

Aceasta a fost prima legiferare oficială a străvechii ‘neatârnări’ – sau autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române. Existând astfel o Biserică independentă sau autocefală, în mod firesc, ea avea nevoie și de un sinod. Ca atare articolul doi al actului legislativ prevede formarea unui Sinod general al Bisericii Române, precum și a ‘unor sinoade eparhiale’, pentru fiecare eparhie.

Din Sinodul general făceau parte mitropoliți și episcopi eparhioți, arhiereii titulari români, decanii Facultăților de Teologie din București și Iași (inexistente însă la acea vreme), trei deputați din fiecare eparhie, aleși de clerul de mir, preoții de mir și laici cu studii teologice.

Sinodul era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care pe baza unei ordonanțe domnești, cu data de 11 iunie 1865, a primit titlul de ‘primat al Românei’.

Sinodul general, întrunit numai în trei sesiuni, toate la București (1865; 1867; 1869, la ultima sesiune nu s-a luat nicio decizie), reprezintă o pagină însemnată în istoria Bisericii române, mai ales pentru faptul că majoritatea legiuirilor votate de sinoadele din anii 1865/1867 au fost adoptate de Sfântul Sinod în 1872/1873.

Lege organică din 1872 – Biserica românească este denumită din nou autocefală

În anul 1867, cerându-se revenirea la canoane și la vechile rânduieli bisericești, a fost alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, care apoi a fost votat de Camera Deputaților (4 decembrie 1872) și de Senat (11 decembrie 1872) și promulgat la 14/26 decembrie 1872, sub numele de ‘Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române’.

Prin Legea organică din 1872, s-au pus bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ‘menit să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica ecumenică, precum și unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale’. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: III, 1981)

Președinția Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie.

Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

În urma înlăturării domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866), proclamarea autonomiei autocefaliei a trenat pentru câțiva ani.

Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1878-1884) a încercat, după Războiul de independență (1877-1878), anumite tratative cu guvernul român în defavoarea acestui proiect.

Mai mult, în 1982, raporturile Bisericii și ale statului român cu Patriarhia de la Constantinopol s-au înăsprit considerabil din două motive. Astfel, la 9 martie 1882, luându-se în discuție în Camera Deputaților modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorința ca primatul Biserici Ortodoxe Române să fie ridicat la treapta de patriarh, iar în Oltenia să fie creată o mitropolie, cu reședința la Craiova.

Al doilea motiv a fost dat de sfințirea, la 25 martie 1889, a Sfântului Mir, în Catedrala mitropolitană de la București, desigur, fără consimțământul Patriarhiei ecumenice.

Lucrurile au rămas în această stare până după retragerea din scaun a patriarhului Ioachim al III-lea și alegerea următorului patriarh, Ioachim al VI-lea (1884-1886), când a început o nouă corespondență privind recunoașterea necondiționată a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În februarie 1885, a avut loc o adunare secretă la Mitropolia din București, la care au luat parte ierarhii români în prezența ministrului Cultelor, D.A. Sturdza, formulându-se o nouă scrisoare către Patrarhia ecumenică, în vederea recunoașterii autocefaliei. Au urmat alte tratative între București și Scaunul ecumenic, până ce s-a ajuns la un acord în această problemă.

După aceea a urmat corespondența, de ordin formal, necesară într-o asemenea situație.

La 20 aprilie 1885, a fost trimisă la Constantinopol scrisoare mitropolitului primat Calinic Miclescu, însoțită de o adresă a ministrului Cultelor și Instrucțiunii, D. A. Sturdza, prin care se cerea recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.

Patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal, încuviințând cele cerute de mitropolitul primat al României. La 25 aprilie 1885, patriarhul a răspuns atât mitropolitului primat, cât și ministrului Cultelor, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoaște ca autocefală.

Tot atunci s-a trimis și tomosul de autocefalie, semnat de patriarhul Ioachim al VI-lea și de zece mitropoliți, membrii ai Sinodului patriarhal, datat în aprilie 1885 (fără zi).

Cu aceeași dată, patriarhul ecumenic a trimis câte o enciclică celorlalte Patriarhi și Biserici Ortodoxe autocefale, informând că a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

În ședința Sfântului Sinod din 1 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a făcut cunoscută recunoașterea autocefaliei, iar la 6 mai au fost citite, în traducere românească, tomosul sinodal și corespondența purtată cu acest prilej.

La propunerea făcută de episcopul Melchisedec al Romanului în Sinod, mitropolitul primat a trimis patriarhului ecumenic, la 30 mai 1885, o scrisoare prin care îi adresa mulțumiri pentru atitudinea înțelegătoare pe care a avut-o în problema autocefaliei. De asemenea, mitropolitul primat a înștiințat și celelalte 11 Biserici autocefale, care existau la aceea dată, despre recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia ecumenică. S-au primit de îndată scrisori de răspuns și felicitări.

În felul acesta, după frământări și discuții care au durat peste două decenii, Biserica Ortodoxă Română a intrat în rândul Bisericilor Ortodoxe autocefale ale răsăritului, cu care va păstra și în viitor unitatea dogmatică și canonică, aducându-și contribuția la creșterea prestigiului întregii Ortodoxii. (surse: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Preot profesor doctor Mircea Păcurariu, Basilica, 2013; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol: III, Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981) AGERPRES