Pe la mijlocul veacului al XIV-lea, Mănăstirea Râmeț din munții Apuseni era cârmuită de râvnitorul spre cele sfinte starețul Ghelasie, care mai apoi a fost ales Arhiepiscop al Transilvaniei, fapt cunoscut dintr-o inscripție ce se găsește pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii, în care se poate citi: „Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic”.

Din tradiție se cunoaște că această mănăstire a fost prădată și părăsită în mai multe rânduri, fapt care explică și pierderea oricărui fel de act din care s-ar fi putut afla știri despre trecutul ei. Localnicii din Râmeț au păstrat totuși prin viu grai știrea potrivit căreia Sfântul Ghelasie a fost stareț aici, iar spre sfârșitul vieții a ajuns vlădică al românilor ardeleni.

Fiind Sfântul foarte smerit și ducând o viață aspră, s-au adunat în jurul lui mulți ucenici, care râvneau la viața lui îmbunătățită, având pe Sfântul pildă de urmat în viața călugărească. Mănăstirea avea pentru viețuitorii ei pământ, fânețe, unele la distanțe mari, cum era și cel de la Hopagi, situat între comuna Râmeț și Ponor, cam la 20 km departe de mănăstire. Aici își făceau ascultarea ucenicii Sfântului Ghelasie îndeletnicindu-se îndeosebi cu cositul fânului. Era un loc lipsit de apă, neaflându-se izvoare prin împrejurimi pentru potolirea setei ucenicilor săi, care găseau prilej de murmur și nemulțumire.

Odată ducându-se Sfântul Ghelasie la Hopagi să-i vadă pe ucenici ostenind, în arșița zilei, l-au întâmpinat toți cu plângere, arătându-și pe fețe tristețea că n-au apă de băut. Atunci Sfântul Ghelasie, rugându-se lui Dumnezeu fierbinte a atins pământul de sub o stâncă și îndată a izvorât apă curată, toți călugării stâmpărându-și setea. La vederea acestei minuni ucenicii, nu numai că s-au spăimântat, dar s-au și rugat de iertare pentru neliniștea avută și necredința arătată. De atunci și până astăzi, izvorul este cunoscut sub numele de Fântâna Vlădicii și credincioșii din satele străjuite de munții Apuseni și îndeosebi locuitorii de la Râmeț au în mare evlavie acest izvor de apă.†ƒ

După ce Sfanțul Ghelasie a săvârșit minunea, în drum spre mănăstire și-a dat obștescul sfârșit, în clipa aceea însă au sunat clopotele singure la șapte biserici din împrejurimi. Când asinul cobora cu Sfanțul de la Brădești spre mănăstire, în apropiere de Valea Uzii, urmele copitei au rămas săpate în piatră, putând fi văzute și azi. Când asinul a ajuns la mănăstire cu sfantul, din nou a rămas copita asinului imprimată pe lespedea de piatră din fața Bisericii vechi. După privegherea îndătinată, trupul Sfântului a fost îngropat lângă Biserica veche cu cântări de înmormântare fiind petrecut cu multă jale la locul de veșnică odihnă. A rămas în tradiție amintirea lui sfântă și mormântul presărat cu lumânări la fiecare dumnezeiască Liturghie de ucenicii săi care îi urmau pilda vieții și trăirii lui. Anii au trecut și secole de-a rândul vremea și-a lăsat urmele pe această biserică veche, iar locul mormântului cu trupul nu s-a mai știut.

În anul 1925, Mănăstirea a fost cuprinsă de furia pârâului Geoagiu, iar biserica veche după retragerea apei a rămas îngropată de aluviuni aproape doi metri. Dumnezeu a descoperit în chip minunat moaștele acestui nou odrăslit din neamul nostru. În timpul când biserica era împresurată de ape a ieșit la suprafață un cap de om care nu se depărta de altar ci plutind pe apă a ocolit biserica de trei ori și s-a așezat singur pe fereastra de la altar. Capul avea culoarea galbenă și răspândea o mireasmă bine plăcută. Tot în acea zi apele au mai scos la suprafață încă două capete. Preotul Barbu din Geoagiu de Sus, slujitor în acea vreme la mănăstire, a îngropat cu evlavia cuvenită cele trei cranii în partea dreaptă a bisericii vechi, păstrându-se în aceeași cinste tradiția Sfanțului Ghelasie.

În anul 1940 a venit la mănăstire un părinte călugăr de la Sfântul Munte Athos, de origine român ardelean din părțile locului și a redeschis mănăstirea. Văzând biserica îngropată, a înlăturat pietrișul și pământul aduse de ape, ridicând un zid de sprijin de piatră în jur. Călugării au observat că iarna în partea dreaptă a bisericii vechi, deși era zăpadă peste tot, într-un loc anumit, zăpada se topea, iar vara dispărea roua. Călugării dându-și seama că acesta este un semn, au săpat și au găsit cele trei cranii, pe care le-au spălat și le-au așezat în biserică după rânduiala mănăstirească.

În curând avea să se descopere în chip minunat capul Sfântului Ghelasie. O femeie cu numele Maria din Negrești-Oaș s-a îmbolnăvit de epilepsie și era atât de chinuită încât îi speria pe toți. Mergând pe la mănăstiri în țară și rugându-se i s-a arătat Sfântul Ghelasie poruncindu-i să meargă la mănăstirea Râmeț și acolo se va tămădui. Femeia nu știa unde este această mănăstire, dar călătorind și tot întrebând a aflat drumul spre Râmeț. Când a ajuns în apropiere de mănăstire, femeia a strigat cu glas mare: „Sfinte Ghelasie ajută-mă și mă scapă din necaz”. Călugării auzind și socotind aceste cuvinte un semn, s-au adunat în biserică și au înălțat rugăciuni, săvârșind Taina Sfântului Maslu. Cuviosul părinte stareț cu bogată trăire în viața călugărească a atins pe rând cele trei capete de femeia bolnavă. Când a atins de femeie capul Sfântului Ghelasie, aceasta îndată s-a tămăduit și au lăudat toți pe Dumnezeu Care s-a „făcut minunat întru sfinții săi. Femeia a mărturisit călugărilor cum i s-a arătat Sfanțul Ghelasie și i-a zis: „Eu sunt Ghelasie ocrotitorul Mănăstirii Râmeț”. Așa a apărut evlavia pentru Sfântul Ghelasie, maicile mai bătrâne din mănăstire dând mărturie că au cunoscut pe această femeie Maria, care se vindecase în chip minunat de către ocrotitorul obștii călugărești.

O altă femeie din satul Albina, județul Timiș venea des la Mănăstire pentru sfintele slujbe. Părintele stareț obișnuia ca la sfârșitul slujbei să țină capul Sfanțului pe o tavă pentru a primi închinarea credincioșilor. Acestei femei venindu-i un gând urât în minte se întreba: „Oare nu va mirosi urât capul Sfantului?” Și în clipa aceea i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu și nu-și mai putea face Sfânta Cruce. Dându-și seama de îndată că a greșit față de Sfanțul, și-a mărturisit păcatul față de toți credincioșii din biserică și se ruga plângând la Sfanțul s-o ierte de ceea ce a gândit. După mai multe rugăciuni femeia s-a făcut sănătoasă și n-a încetat să se roage Sfântului Ghelasie.

O altă minune s-a săvârșit cu un locuitor eretic din Cacova Aiudului, în părțile Albei, care era bolnav, suferind de paralizie. Auzind că se fac vindecări la Râmeț prin Sfântul Ghelasie și prin izvorul de sub Sfântul Altar, bolnavul a cerut să fie dus la mănăstire, făgăduind că se va lăsa de credința greșită și va reveni la ortodoxie, dacă se va face sănătos. Familia aducând pe cel paralizat la mănăstire, preoții i-au făcut Taina Sfanțului Maslu, l-au atins de capul Sfanțului, i-au dat apă din izvor să bea și îndată s-a făcut sănătos. A plecat acasă pe picioarele lui, și-a lăsat cârjele la biserica mănăstirii, el trecând cu toată familia la credința ortodoxă. Multe cârji erau lăsate de cei ce se vindecau și au fost păstrate până la o vreme în podul bisericii ca o dovadă a puterii tămăduitoare cu care Dumnezeu împodobise capul Sfântului Ghelasie.

Din capul Sfântului se răspândea în toată mănăstirea o mireasmă plăcută pe care o simțeau și maicile și credincioșii, care veneau la mănăstire mai ales în timpul nopții, la utrenie. Mireasma apărea des dar pentru scurtă durată. Vestea despre minunile săvârșite de Sfântul Ghelasie a ajuns în multe părți ale tării. De aceea și în zilele noastre, vin la mănăstire credincioși să audă cuvânt de învățătură și mai ales să primească vindecări de boale și neputințe prin mijlocirea Sfântului Ghelasie și prin izvorul de apă tămăduitoare care curge de sub piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar.

Pentru rugăciunile Sfanțului Ierarh Ghelasie și ale tuturor sfinților Tăi, Hristoase Dumnezeul nostru mântuiește-ne pe noi toți. Amin.