Sfântul Iosif era originar din seminţia lui Efraim. A fost un om bogat, ucenic în taină al Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Iosif a fost cel care s-a ocupat de îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos. Deși locuia în Ierusalim, datorită funcției înalte ce o deținea, provenea din Arimateea, adică din vechea cetate Rama, în care se născuse și lucrase ca profet, arhiereu și judecător marele Samuel.

Credința lui nu era doar una teoretică, ci se probase și prin fapte, de vreme ce se spune despre el: „Și iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun și drept” (Luca 23, 50-51). Până în momentul îngropării Domnului, el nu este amintit, dar nu-L întâlnește acum pentru prima dată pe Iisus, fiindcă se subliniază despre el că „fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor ” (Ioan 19, 39). Era ucenic al Domnului în sensul că Îi urma învățătura, îndemnurile și sfaturile, însă nu se afișa pe față, fiindcă nu ieșea la propovăduire pentru Domnul, ca ceilalți ucenici. Datorită funcției importante pe care o deținea, nu putea să-L mărturisească direct pe Iisus, întrucât se hotărâse de către marele Sinedriu ca oricine Îl va mărturisi pe Iisus să fie excomunicat din Sinedriu și, evident, să piardă și alte drepturi (Ioan 9, 22, 34; 12, 42; 16, 2).

Sfinții Evangheliști mai spun și că era foarte bogat, dar nu doar material, ci și spiritual fiindcă, în calitatea sa de membru cu puteri de decizie în Sinedriu, s-a opus vehement condamnării pe nedrept a lui Iisus. Cu toate că nu a fost prezent la suferințele Domnului, a aflat înaintea lui Pilat că a murit, ceea ce denotă că era la curent cu tot ceea ce i s-a întâmplat lui Iisus și, profitând de poziția și influența pe care o avea, a mers la Pilat și l-a rugat să-i permită să coboare trupul lui Iisus de pe cruce, ca să-L îngroape, fiindcă așa prevedea legea iudaică pe care o respecta cu strictețe. Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului, admirator în taină al lui Iisus și unul dintre cei mai bogați oameni din Palestina acelor vremuri, cunoștea lăcomia lui Pilat. Banul are cea mai mare putere de convingere.

Pilat a acceptat crucificarea pe o proprietate particulară. Ca și ceilalți membri din Sinedriu, Iosif nu dorea ca trupul lui Iisus, să rămână pe cruce până a doua zi, mai ales că venea ziua de sabat. Ar fi fost o profanare a sfințeniei zilei dacă ar fi lăsat trupurile morților spânzurate. De aceea a fost grăbită moartea victimelor, prin zdrobirea fluierelor picioarelor, ca să se poată celebra în tihnă sabatul. Formal vorbind, decizia lui Iosif de a se ocupa de îngroparea lui Iisus nu displăcea, fiindcă preocuparea de a-i înmormânta pe cei morți era considerată fapta cea mai de preț printre iudei (Tobit 2, 4-5; Matei 8, 21; Luca 7, 12; Faptele apostolilor 5, 6, 10; 8, 2). Cu toate acestea, Iosif a riscat mult.

Prin fapta sa, el s-a declarat pe față un admirator și ucenic al lui Iisus. A riscat poate excomunicarea, exilul și chiar moartea, dar îl avea totuși ca aliat puternic pe Pilat, la care avea multă trecere. Oricum, dragostea lui pentru Iisus și teama de a nu i se arunca trupul într-o groapă comună, aidoma unui tâlhar obișnuit, l-a determinat să ia o decizie atât de curajoasă. Atașamentul său față de Cel răstignit se vede și în ceea ce a făcut mai departe: „Și coborându-L, L-a înfășurat în giulgiu de in și L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus „(Luca 23, 53). Sfântul evanghelist Matei ne spune că, de fapt, a renunțat la propriul mormânt săpat în piatră, în favoarea Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos nu l-a lăsat nerăsplătit pe Iosif pentru jertfa sa.

Iosif a devenit unul dintre Apostolii Săi și a activat în această calitate în Bretania, începând cu anul 63 după Hristos, unde a întemeiat cea dintâi comunitate creștină din acele locuri. Sfântul Iosif din Arimateea a fost cinstitor al Mântuitorului într-o vreme când unii Apostoli s-au lepădat. Sfinții Apostoli s-au depărtat, au stat cu frică, iar Sfântul Iosif din Arimateea I-a oferit Domnului mormânt, L-a înmormântat, L-a cinstit și de aceea îl avem la inimă.