Sf. Luca a fost un om de știință vestit al vremurilor sale. Fiind profesor de chirurgie, era foarte apreciat în lumea medicală pentru descoperirile pe care le făcea în cercetările sale, însă, în primul rând, a fost un mare propovăduitor și pătimitor pentru dreapta credință în vremea stăpânirii bolșevice din Rusia. Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui Felix Voino-Iasenețki, în Kesț, Crimeea răsăriteană, pe 27 aprilie 1877 și, la botez a primit numele Valentin. Credința sa a fost întărită de apropierea Lavrei Peșterilor de lângă Kiev, unde se mutase familia sa, dar și de o Sfântă Scriptură, primită la absolvirea liceului.

Avea un mare talent artistic, precum și dorința de a și-l cultiva, însă a fost mai puternică dorința sa de a-i ajuta pe țăranii săraci din jur, drept pentru care s-a înscris la cursurile școlii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903. În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca și chirurg. Aici își întâlnește viitoarea soție, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit și au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operațiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală și tratarea infecțiilor piogenice (care au devenit mai târziu pentru el un subiect de studiu). Valentin avea și o credință uriașă pentru acele vremuri grele – familia sa găzduia lunar o maică de la mănăstirea Fiodorovski, și mergea regulat la biserică.

El refuza să opereze fără să se roage mai înainte în fața unei icoane a Maicii Domnului din sala de operație, și apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. La un moment dat, oficialitățile comuniste au dat jos icoana; atunci, Valentin a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi așezată la locul ei. După puțină vreme, soția unui oficial al Partidului a avut nevoie de operație, și l-a cerut în mod anume pe Valentin. El însă s-a ținut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autoritățile s-a supus cererii sale, au așezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operație. Peste ceva timp, soția lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit prematur.

Deși Valentin și-a plâns mult soția, a reușit totuși, printre lacrimi, să vadă mâna Domnului ce-l călăuzea și în aceste clipe grele – Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajute cu creșterea copiilor, și l-a chemat la preoție. Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie, Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeiești chemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie și preot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului și a intrat în monahism (a luat numele Luca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma în lucrarea apostolească și de tămăduitor al trupurilor și sufletelor), fiind hirotonit episcop. Era o perioadă foarte grea pentru Biserica Rusă, care era atacată și de-a dreapta, de zeloți și fanatici, precum și de-a stânga, de guvernarea atee și „biserica vie” pe care o odrăslise.

Din pricina mărturisirii credinței sale, în ciuda uriașelor sale realizări medicale și științifice, Sfântul Luca a fost aruncat în temnițe, chinuit și surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia și alte locuri cumplite. Virtuțile, luptele și realizările Sfântului Luca sunt copleșitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comuniști, a dat naștere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioși și a adus pe mulți alții la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusința și dăruirea sa pentru pacienți au salvat mii de vieți (îndeosebi ale soldaților răniți în război), iar tehnicile sale medicale au câștigat multe premii științifice, fiind prețuite de colegii săi chirurgi decenii la rând.

După o viață de realizări medicale și lupte duhovnicești în mărturisirea dreptei credințe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961. Uimitoarele virtuți ale Sfântului Luca, precum și nemărginita sa dragoste pentru Domnul și aproapele au întărit din preaplin turma credincioșilor în acele vremuri grele, ale statului ateu.

După moartea sa, Partidul Comunist s-a folosit de propagandă și de intimidare pentru a zădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dar dragostea și dăruirea copleșitoare ale credincioșilor au năruit aceste uneltiri. Deși s-a vrut ca procesiunea de îngropare să țină doar câteva minute, fără cinstiri și cântări bisericești, ea s-a sfârșit după ore bune, căci credincioșii s-au așezat în jurul dricului și l-au împiedicat să gonească spre cimitir. Un stol uriaș de porumbei a urmat în chip minunat cortegiul, de la biserică până la cimitir. Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Luca au fost dezgropate, în prezența a aproape 40.000 de oameni. Conform mulțimii de martori, moaștele sale răspândeau o mireasmă extraordinară.

Deasemenea, inima sa rămăsese nestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care a avut-o pentru Hristos și aproapele său. După trei zile, pe 20 martie, moaștele sale au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995, Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt, hotărâre încuviințată de întreg sinodul Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnele sfințeniei sale nu au întârziat să apară, ajungând să facă multe minuni pentru credincioșii care alergau spre el să-i ceară ajutorul.
„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său. Prigoanele, calomnierile, suferințele, torturile, anchetele istovitoare, întemnițările, deportările, exilările – chipul lui sfințit și viața mucenicească – nu au fost în zadar și au multe învățături de oferit creștinului zilelor noastre.Sfântul s-a aflat în fața dilemei de a-L alege pe Hristos și a urma căii Sale pătimitoare sau de a urma duhului acestui veac, căldicel, care fuge de suferință, de jertfă, de mărturisire – și, în cele din urmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragoste este, și cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru dânsul” (I Ioan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru care trebuiește” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat în ceata sfinților pe Sfântul Ierarh Luca, un model contemporan viu și vrednic de urmat.
Ultimele cuvinte ale Sfântului Luca:

„Copiii mei, cu mare stăruință vă îndemn, înarmați-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteți păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiți ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile și puterile, adică duhurile rele. Aveți grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească și să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaș ascuns și necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare și de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi și noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toți cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinței, a vicleniei și a necuviinței. Acești vrăjmași nevăzuți ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi și noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeți, luați putere din numele lui Iisus!”