Publicitate

În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita, care se trăgea din seminția împăraților Romei celor mai dinainte și era creștină cu credința. Petrecând puțin timp cu un bărbat legiuit, ea a zămislit și a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească, apoi a rămas văduvă. Iar pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfântul Botez și i-a dat numele de Chiric. În acea vreme, Dioclețian păgânul, ținând împărăția Romei, a ridicat prigoană mare împotriva creștinilor de prin țările stăpânirii sale.

Și era pus de dânsul ca ighemon în țara Licaoniei un oarecare Domițian, om sălbatic la fire și fără de omenie, ce avea chip de fiară și nărav asemenea, bucurându-se de vărsarea sângelui creștinesc. Acela, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos și căuta cu tot dinadinsul pe cei ce țineau în taină credința creștinească. Aceasta văzând Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, și știind că buna sa credință nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gândit să fugă, pentru că se temea ca nu cumva, neputând suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.

Deci și-a lăsat toate averile sale și casa, rudele, robii, slava și toată frumusețea lumii acesteia, pentru dragostea lui Hristos. Și luând pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, și două roabe mai credincioase, au ieșit noaptea din cetatea Iconiei și au plecat în străinătate, aducându-și aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Deci s-a dus în Seleucia ca o străină, tăinuindu-și neamul său cel bun, însă și acolo a aflat aceeași prigonire împotriva creștinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luând de la împărat stăpânirea ighemoniei, s-a dus înSeleucia și acolo ucidea fără de milă pe toți cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Publicitate

Deci fericita Iulita, aducându-și aminte de ceea ce se scrie:Dați loc mâniei, adică „fugiți de mânie”, și iarăși: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, a ieșit din Seleucia și s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. Dar după o vreme oarecare, același Alexandru ighemonul s-a dus și în Tars, ca să muncească pe creștini. Iar Sfânta Iulita, fiind cunoscută de unii, a fost spusă ighemonului. Iar acela îndată a poruncit s-o prindă și a șezut înaintea poporului la divanul cel din priveliște. Și prinzând-o pe ea ostașii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujni¬cele. însă o urmau de departe privind, voind ca să-i vadă pătimirea și sfârșitul ei.

Deci mucenița a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, pruncul de trei ani. Și fiind întrebată de ighemon de nume, neam și patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creștină și zicând: „Acesta este numele și neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împă-răția cerească a lui Hristos”. Iar ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace și să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruțare cu vine crude. Pe când ostașii băteau pe muceniță, pruncul privea spre ea, plângând, și se smulgea din mâinile celor ce-l țineau, ca să se ducă la maica sa. Iar ighemonul văzând că pruncul este frumos, a poruncit să-l aducă la el.

Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi și îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului și sărutându-l. Și îi spunea cuvinte duioase, dar pruncul se apăra, trăgându-se din mâinile lui și ferindu-și capul într-o parte, nelăsându-l să-i netezească părul și să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa,pe când ei o băteau, plângea și striga: „Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!”. Și zgâria fața ighemonului cu unghiile, împingându-se cu mâinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Iar pruncul, căzând pe treptele de piatră și lovindu-se cu capul de colțurile cele ascuțite ale treptelor, s-a zdrobit și a umplut tot locul acela de sânge.

Publicitate

Astfel, Sfântul Chiric și-a dat sufletul cel sfânt și fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicia. Iar fericita Iulita, maica iui, fiind cumplit bătută, pătimea ca într-un trup străin. Și nesimțind ca un stâlp neînsuflețit, nu striga altceva decât aceasta: „Sunt creștină și nu voi jertfi idolilor voștri”. Iar după ce au încetat a o bate și au ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge înaintea divanului.Drept aceea s-a umplut de bucurie și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu de un dar ca acesta, ca să se săvârșească mucenicește pentru numele Tău cel sfânt mai înainte de mine și să primească cununa cea neveștejită întru slava Ta!”.

După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure la muncire și să-i strujească trupul cu piepteni de fier, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Astfel fiind muncită sfânta, propovăduitorul striga: „Miluiește-te, Iulito, cruță-ți tinerețile tale și închină-te zeilor, ca să te izbăvești din munci și să nu pieri cumplit cu moarte fără de vreme, ca și fiul tău”. Iar mucenița răspundea: „Nu mă voi închina dracilor și idolilor celor surzi și muți, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl Ceresc. Deci mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăției cerești”. Văzând ighemonul răbdarea și mărimea de suflet cea nebiruită a muceniței, a osândit-o la tăiere cu sabia.

Și luând-o slujitorii, au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiți. Iar sfânta mergea bucurându-se, ca la o nuntă. Și ajungând la locul acela, a cerut puțin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și înfricoșat, și i-ai dat lui, pentru că a lăsat această viață deșartă, viața cea veșnică cu sfinții! Primește-mă și pe mine, nevrednica roaba Ta, și mă învrednicește să dobândesc dar înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înțelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine și pe Tatăl Tău cel fără de început și pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o ființă în veci. Amin”.

Publicitate

Astfel rugându-se sfânta, călăul ascuțindu-și sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mânca câinii și fiarele. Asemenea și trupul Sfântului Chiric, târându-l din cetate, l-au aruncat lângă trupul maicii lui și au plecat. Și sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus și au luat trupul stăpânei lor și a fiului ei și, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ.

Una din aceste slujnice a trăit până în vremea marelui Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în zilele căruia a răsărit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos. Atunci acea slujnică a arătat credincioșilor creștini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, povestind și pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sânul pământului sfintele moaște, nestricate și pline de bună mireasmă, care dădeau și tămăduiri de neputințe. Iar pătimirea acestora au dat-o în scris, spre pomenirea și cinstirea sfinților mucenici, spre folosul credincioșilor și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.