Urcat pe tronul Ţării Româneşti în anul 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria Neamului şi a Bisericii prin numeroase ctitorii ocrotind cultura, secondat de Mitropolitul Antim Ivireanul, şi apărând Ortodoxia pe pământ românesc şi străin.
La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul şi închis în temniţa Edicule (Şapte Turnuri). Pâna în vară a fost torturat continuu pentru a mărturisi unde-şi avea banii, turcii numindu-l „Altân Bei” (Prinţul Aurului).
După torturi cumplite i-au smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia. La 15 August 1714, de Sf. Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îşi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osânda Ialy Chisc (Chioşcul Mării).
Erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali şi numeroşi privitori. Li s-a îngaduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viaţa dacă trec la mahomedanism. Dar răspunsul demn al Voievodului a fost: „Împarate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Ţara mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!” Sultanul a dat semnalul execuţiei.
Primul a fost decapitat visternicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai Domnului: Constantin, Ştefan, Radu şi micuţul Matei (11 ani). Înmărmurit de durere, Domnul murmura: „Doamne, fie voia Ta”, după care i s-a tăiat şi lui capul. Capul Domnului nu s-a putut dezlipi de trup la lovitura nedibace, poate miloasă, a călăului, şi, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiiilor săi. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele „purtate în prăjini” pe străzile cetăţii, au fost înfipte la o poarta a Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost aruncate în mare. Creştinii pioşi au pescuit trupurile şi le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Voievodului-Martir au fost aduse în ţară de soţia sa, Doamna Maria, în anul 1720 şi îngropate pe ascuns în biserica Sfântul Gheoghe-Nou din Bucureşti.
Prins între un imperiu islamic a cărui criză se concretizează prin înăsprirea regimului de exploatare la care era supusă Ţara Românească, un imperiu habsburgic în care românii ortodocşi sunt presaţi să treacă la greco-catolicism şi imperiul țarist doar în aparenţă ortodox, căci expansiunea lui Petru cel Mare se suprapune pe un program brutal de occidentalizare a societăţii ruse, Constantin Brâncoveanu, prin intermediul unei diplomaţii iscusite, face tot ce îi stă în putinţă pentru ca ţara să-şi menţină autonomia şi să nu devină teatru de război. În acelaşi timp, Brâncoveanu se angajează într-o operă de consolidare spirituală şi culturală nu doar a identităţii româneşti, ci a identităţii Răsăritului ortodox în ansamblu, prin tipărirea de cărţi sfinte nu doar în română, ci şi în greacă, arabă şi georgiană, prin ctitorii bisericeşti şi mănăstireşti, prin sprijinirea aşezămintelor monahale din ţară şi din afara țării, prin sprijinirea ortodocşilor din Transilvania, prin înfiinţarea Academiei Domneşti. Într-o ţară robită şi lipsită de pază şi ziduri, în vremuri pline de greutăţi, tulburări şi nenorociri, domnitorul investeşte, în omul dinlăuntru, în şcoală şi Biserică. Intensitatea acestei misiuni spirituale şi culturale brâncoveneşti reflectă o presimţire a faptului că timpul nu mai avea răbdare cu vechea lume românească, că se apropia momentul în care lucrarea de zidire a omului lăuntric avea să fie pusă la încercare. Martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi şi de Sfetnicul Ianache, dă mărturie de faptul că pentru omul vechii lumi româneşti, pieirea fizică nu reprezenta răul suprem, căci omul avea un suflet a cărui pierdere nu putea fi compensată nici de dobândirea lumii întregi. În ciuda păcatelor ei, idealul care lumina şi ghida vechea lume românească era sfinţenia. Martiriul sfinţilor Brâncoveni, prin care se încheie perioada domniilor pământene, reprezintă un prag istoric ce vesteşte împământenirea noii lumi, cu încercările ei, care încă ne privesc pe noi pe toţi. În închisorile comuniste aveau să se experimenteze tehnici de zdrobire a omului lăuntric, extinse în diverse forme mai puţin brutale la nivelul întregii societăţi comuniste, iar astăzi, pare că zidirea omului lăuntric este deseori împiedicată prin pătrunderea în spaţiul românesc a unor modele culturale, educative şi economice cu consecinţe pustiitoare. În acest sens, zidirea cultural-spirituală brâncovenească şi mai presus de toate exemplul sfântului voievod şi al fiilor săi, reprezintă moştenirea lăsată nouă de acesta din care continuăm încă să ne hrănim în acest ceas târziu al lumii. Deşi este din ce în ce mai îndepărtată de lumea lui, lumea noastră este încă luminată de lumina jertfei sale, iar sufletele noastre se sprijină încă pe mijlocirea rugăciunilor sale şi a celor martirizaţi împreună cu el. Prăznuirea Sfinților Martiri Brâncoveni este pentru noi toți un prilej de meditație la toate cele ce ni se întâmplă. Prin Biserică, Dumnezeu ni-i pune înainte pe Sfinții Martiri Brâncoveni, ca o chemare adresată sufletelor noastre ca să se întoarcă acasă, în adâncul de întâlnire cu Dumnezeu și cu neamul. Nimeni dintre Sfinții noștri nu era mai potrivit pentru ca să ne amintească, să ne cheme și să ne ajute să ne venim întru sine, pe noi cei de astăzi înstrăinați de propria noastră ființă și de Dumnezeu, fără ca măcar să ne mai dăm seama că rătăcim și alergăm după ținte vrăjmașe nouă și devenirii noastre, pe pământ și în veșnicie. Mulți îl privesc pe Sfântul Constantin Brâncoveanu mai mult ca pe o figură politică deosebită, un excepțional diplomat, un om de cultură. Dar chipul în care Dumnezeu voiește ca el să rămână în inimile noastre este cel de sfânt, de martir al credinței, de creștin puternic și adevărat care și-a ancorat toata viața faptele sale în credință, de la început și până la sfârșit, căci pe toate le-a făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin credința sa puternică, autentică și prin dragostea sa nefățarnică pentru Dumnezeu și aproapele. Iar noi spre aceasta trebuie să luăm aminte! Daca îi privim ca oameni „de-ai noștri”, provenind dintre noi, sfințindu-se și jertfindu-se pentru noi, atunci raportarea noastră la sfinți devine caldă, intimă, personală. De „roadele” unui neam se pot împărtăși toți cei care doresc. Este foarte importantă această înțelegere a lucrurilor în procesul de regăsire lăuntrică pe care trebuie să-l realizăm, înțelegere pe care străbunii noștri o aveau. Ei își cântau cu dragoste și jale eroii și martirii. Mărturie ne sta chiar Balada lui Brâncoveanu. Poporul nu-l privea pe domnitor cu distanță, ci ca pe o mlădiță aleasă și vrednică a sa, ca pe cineva de-o simțire cu el, pe care îl înconjura cu o dragoste părintească. De aceea îi cânta cu durere martiriul în balade, luându-și-l ca simbol și pildă, căci și el l-a iubit și nu l-a trădat ci „bine l-a domnit și cu pace l-a hrănit” și nu l-a făcut de rușine turcindu-se. Aceasta era credința, trăirea și simțirea străbunilor noștri pe care trebuie să o reînviem și în noi. Se cuvine ca această prăznuire de astăzi a Sfinților Brâncoveni, să nu se încheie banal odată cu ziua, ci să dureze în continuare și să rodească în inimile noastre după voia lui Dumneze
ȘTIREA TA - Dacă ești martorul unor evenimente deosebite, fotografiază, filmează și trimite-le la Botosani24 prin Facebook, WhatsApp, sau prin formularul online.
Elevii de la mai multe unități de învățământ din Botoșani au sărbătorit în avans Ziua Națională a României, prin diverse activități fiind organizate în școlile din județ.
Printre școlarii care au marcat Ziua Națională a României în avans s-au numărat și cei de la Școala Gimnazială Nr.11 Botoșani, care au demonstrat tuturor că respectul față de țară, patriotismul, se dobândesc de la cele mai mici vârste. Ziua de 1 Decembrie, sărbătoare pentru toți românii, a fost marcată la școala amintită, la nivelul claselor, dar și prin activități colective. Elevii au fost implicați în activități de observare a simbolurilor României, a costumelor populare românești, au aflat povestea din spatele sărbătorii, au creat diverse obiecte specifice culturii românești .
Momentul culminant a fost intonarea cu respect a imnul național, pe terenul de sport, din pieptul a zeci de elevi, care au reușit să-și emoționeze cadrele didactice. La final, cu toții s-au prins într-o horă a bucuriei. Curtea școlii a răsunat de cântec și voie bună, simbolizând spiritul de unitate și identitate națională al românilor.
Ziua Națională a României este prilej de mândrie și sărbătoare pentru toți românii. Acest lucru au demonstrat-o și copiii de la Grădinița cu Program Prelungit nr.25, Grădinița Școlii Gimnaziale Sf. Nicolae și Grădinița nr.16 Tulbureni care au pregătit un spectacol variat pentru a marca acest moment. Alături le-au fost dascălii îndrumători.
Întreaga activitate s-a încadrat în proiectul dedicat zilei de 1 decembrie intitulat „La mulți ani, România!”.
Cu toții au sărbătorit Ziua Națională a României, mai precis 105 ani de la înfăptuirea Marii Uniri. Elementul central al serbărilor a fost ideea de unitate, în cuget și în simțire și unitate la nivelul celor mici. Cu toții, elevi și profesori, au demonstrat că sunt mândri de a fi români și de a trăi în România.
Marea Unire n-a fost un eveniment public de două zile, ci a fost posibilă datorită multor ani de muncă politică, internă și externă, a unei generații de politicieni extraordinari. Cum i-a răsplătit țara pentru ce au făcut: i-a ucis, relatează alba24.ro.
Liderii politici care simbolizau Marea Unire au fost arestați și condamnați, cu proces sau fără, au făcut ani grei de temniță, au fost torturați și cei mai mulți dintre ei au murit în închisori.
Centrul International de Studii asupra Comunismului a reconstituit ”destinul concentraționar al acestor părinți ai democrației.
Fotografiile și textele pe care Alba24 vi le prezintă mai jos sunt parte a unui documentar realizat de această instituție, prezentat pe www.memorialsighet.ro.
O galerie tăcută a unor victime care au fost pedepsite pentru ”vina” de a crede în țara lor.
Iuliu Maniu
(1873-1953)
Organizator și participant la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 Decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales președinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziție al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaș al Partidului Național Român, președinte al Partidului Național Țărănesc (din 1926), președinte al Consiliului de Miniștri (1928-1930).
Între 1938 și 1944, se manifesta ca ferm opozant fata de regimurile de esență totalitară ce s-au succedat în fruntea țării: autoritarismul carlist, legionarismul și dictatura militară a lui Antonescu.
Joacă un rol important în preliminariile și actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul Cabinet Sanatescu.
După preluarea puterii de către comuniști, la 6 martie 1945, aceștia și-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu și a PNȚ, considerați ca principal obstacol în calea comunizării României.
În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache și ceilalți conducători sunt arestați, judecați și condamnați.
Iuliu Maniu
În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniță grea pe viață pentru „înalta trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor”.
Este întemnițat întâi în Penitenciarul Galați, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 și aruncat într-o groapă anonimă.
5 februarie 1953: Ultima zi pe pământ a marelui om politic Iuliu Maniu, mort în pușcărie. ”Spre groapa comună și gloria eternă”
În Occident, s-a aflat despre moartea lui Maniu, ca și despre cea a lui Dinu Brătianu, abia în octombrie 1955. Radio „Europa Libera” a redat atunci emoția profundă pe care această veste a trezit-o în străinătate. Salvador de Madariaga, președintele Internaționalei Liberale, declara:
„Maniu a murit în închisoare. Brătianu a murit în închisoare. Regimului care se lauda cu cinism și ipocrizie că este eliberatorul popoarelor i-a fost atât de teamă de Maniu, s-a temut atât de mult de Brătianu, încât a trebuit să-i îngroape de vii pentru ca poporul să nu le mai audă vocea”.
Paul Reynaud, fost prim-ministru al Franței, deplângea „aceste timpuri în care libertatea oamenilor a dispărut de pe o jumătate a feței pământului. Figura lui Iuliu Maniu, spunea el, se înălța, ca una din cele mai mărețe printre rezistenții Europei.
Maniu a fost unul dintre creatorii Națiunii Române. A luptat întreaga viață pentru libertatea popoarelor. A pierit odată cu libertatea”.
Ion Mihalache
(1882-1963)
Combatant în primul război mondial, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, învățătorul Ion Mihalache înființează după Unire Partidul Țărănesc, care, prin fuziunea cu Partidul Național din Transilvania, formează în 1926 Partidul Național Țărănesc.
Mihalache participa în guvernele din anii 1928-1933 ca ministru al Agriculturii și ministru de Interne. Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale și Frontului Renașterii Naționale, când PNȚ este dizolvat.
După război se opune sovietizării țării, fiind arestat în iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, și condamnat în noiembrie la muncă silnică pe viață.
După regimul exterminator din penitenciarele Galați și Sighet, este transferat în 1955 în arestul Ministerului de Interne, unde refuza orice fel de tranzacție cu anchetatorii.
Transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, moare, la 5 martie 1963, după 16 ani de detenție, la vârsta de 81 de ani.
Iuliu Hossu
(1885-1970)
Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) și apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia „Proclamația de Unire cu țara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegația care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand, la București. Senator de drept în Parlamentul României.
După dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupata de horthyști, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populația românească, dar și cea evreiască, de către autoritățile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori și locuri de domiciliu obligatoriu.
Intre 25 mai 1950 si 4 ianuarie 1955 a fost inchis impreuna cu alti 50 de preoti si episcopi greco si romano-catolici in penitenciarul Sighet.
I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, intai la manastirea Ciorogarla, apoi la manastirea Caldarusani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970 la Spitalul Colentina din Bucuresti. In martie 1969, Papa Paul al VI-lea il declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice.
Silviu Dragomir
(1888-1962)
Istoric, participant la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 si secretar al acesteia, profesor la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Romane (1928), fost ministru de stat, apoi ministru al Minoritatilor; autorul unor importante lucrari despre istoria Europei de Sud-Est, despre legaturile dintre tarile romane in epoca medievala, despre revolutia de la 1848 din Transilvania, precum si al monografiei conducatorului acesteia, Avram Iancu.
Arestat la 1 iulie 1949, a fost internat la Sighet in mai 1950 pe timp de 24 luni, detentia fiindu-i „justificata” abia peste un an, prin Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorata cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. Eliberat in 1955, a trait la Cluj, pana la moartea sa, in 1962.
Ioan Lupaș
(1880-1967) Istoric, participant la Marea Adunare Nationala de la 1 decembrie 1918, demnitar in Consiliul Dirigent, deputat in Parlamentul Romaniei, ministru in mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Romane (1914), apoi membru titular (1916), presedintele Sectiei de Istorie a Academiei Romane (1932-1935), fondator, alaturi de Alexandru Lapedatu, al Institutului de Istorie Nationala din Cluj (1920); lucrari fundamentale despre istoria Transilvaniei.
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, incadrat ulterior in Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa majorata cu 60 luni, conform Deciziei MAI numarul 559/1953. A fost eliberat la 5 mai 1955.
Ion Nistor
(1876-1962)
Istoric si militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare al Adunării Nationale de la Cernăuți care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat actul Unirii. Profesor la universitatile din Viena si Cernauti, rector al universitatii din Cernauti, profesor universitar la Bucuresti, membru al Academiei Romane (1911), director al Bibliotecii Academiei Romane, fruntas al Partidului National Liberal, fost ministru de stat, reprezentand Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrarilor Publice, al Muncii si, in final, al Cultelor si Artelor.
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, incadrat ulterior in Decizia MAI nr.334/1951; pedeapsa majorata cu 60 luni, prin Decizia MAI nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
Mihai Popovici
(1879-1966)
Demnitar in Consiliul Dirigent, fruntas al Partidului National Taranesc, ministru – succesiv – al Lucrarilor Publice, al Finantelor, de Interne si al Justitiei. Arestat la 21 august 1947, pentru „activitate intensa in Partidul National Taranesc”, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, incadrat ulterior in Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa majorata cu 60 luni, prin Decizia MAI nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
George Grigorovici
(1871-1950)
Membru fondator al Partidului Social-Democrat din Bucovina, deputat in Parlamentul austro-ungar inainte de 1918, a militat pentru unirea Bucovinei cu Romania. Presedinte al CC al PSDR (1936-1938). Dupa instaurarea regimului comunist, liderii social-democrati, care se pronuntasera in 1921 contra transformarii miscarii social-democrate in partid comunist, printre care a fost si Grigorovici, au fost arestati.
A murit in inchisoarea Vacaresti la 18 iulie 1950.
Pantelimon Halippa
(1883-1979) Publicist si om politic, vicepresedinte (1917) si presedinte (1918) al Sfatului Tarii de la Chisinau, promotor al Unirii cu Romania, ministru al Basarabiei in mai multe guverne de dupa 1918, ministru al Lucrarilor Publice, al Comunicatiilor, al Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, senator si deputat (1918-1934), membru corespondent al Academiei Romane (1918).
Arestat in 1950 si intemnitat la Sighet fara a fi judecat, a fost predat in 1952 autoritatilor sovietice, care l-au condamnat la 25 ani munca silnica.
A fost readus in tara, fiind de asta data inchis la Penitenciarul Aiud pana in 1957.
Ilie Lazăr
(1895-1976)
Doctor in Drept al Universitatii din Cluj. La sfarsitul razboiului, organizeaza impreuna cu alti fruntasi romani administratia romaneasca in comitatul Maramures, organizeaza Garzile Nationale si reprezinta Maramuresul la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, apoi insoteste delegatia ardelenilor la predarea actului Unirii la Bucuresti.
După 1918, a fost deputat, membru in delegatia permanenta a Partidului National Taranesc, organizator al garzilor taranesti „Iuliu Maniu”, sef al organizatiilor muncitoresti centrale.
În timpul dictaturii carliste a fost internat in lagarul de la Turnu (Valcea), iar in timpul celei antonesciene la Targu-Jiu. Arestat prima oara la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni inchisoare corectionala, pentru „omisiunea denuntarii complotului” in procesul „Miscarii Nationale de Rezistenta”, fiind eliberat conditionat la 8 decembrie 1946. Implicat in „inscenarea de la Tamadau”, este arestat a doua oara, la 14 iulie 1947.
Anchetat la Ministerul de Interne, a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. A fost condamnat la 12 ani de temnita grea, în procesul conducatorilor Partidului Național Țăranesc, pentru „complot in scop de tradare” (noiembrie 1947).
Încarcerat la Galați, Sighet, Ramnicu Sarat, Periprava, a fost eliberat abia la 9 mai 1964. Dupa eliberare a trait la Cluj, unde a murit in 1976.
Ion Flueraș
(1882-1953)
Lider al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), presedinte al Confederatiei Generale a Muncii (1926-1938). A fost retinut timp de 3 luni, in 1945, de catre autoritatile comuniste pe motiv ca a raspandit „manifeste interzise”.
A fost rearestat in iunie 1948 si condamnat la 15 ani de temnita grea pentru „crima de inalta tradare”. A murit in Inchisoarea Gherla la 7 iunie 1953.
Gheorghe I. Brătianu
(1898-1953)
La 18 ani, dupa ce debutase ca elev in „Revista Istorica” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Bratianu se inroleaza voluntar, avand consimtamantul scris al tatalui sau, Ion I.C. Bratianu, si pleaca pe front. In 1917 este ranit in luptele de pe Valea Trotusului si trimis in spatele frontului. In 1918 revine pe frontul din Bucovina si este ranit din nou.
Studiaza Istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva si Napoli, obtine doctoratul sub indrumarea lui Nicolae Iorga si, mai tarziu, a lui Ferdinand Lot. Dupa performante istorice stralucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei.
In noiembrie 1940 condamna public asasinarea magistrului sau, Nicolae Iorga. Va deveni in anul urmator, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universala fondat de acesta cu cativa mai inainte. In 1943 devine membru al Academiei Romane.
In 1947 i se stabileste arest la domiciliu in Bucuresti, str. Biserica Popa Chitu, unde revizuieste si termina patru din lucrarile sale de istorie. In 1948 este exclus din Academia Romana.
In mai 1950 este arestat fara mandat si dus la Penitenciarul Sighet, unde va muri in 1953. Memoriile unui camarad de suferinta spun ca, in inchisoare, Bratianu desenase pe un perete un plan de istorie universala.
Opera lui Gheorghe Bratianu, fragmentata in scrierea ei de razboi si intrerupta definitiv de anii de detentie, este una din cele mai obiective si convingatoare pledoarii despre unitatea poporului roman in spatiul carpato-pontic.
Aurel Vlad
(1875-1953)
Promotor al Unirii din 1918, membru in Consiliul Dirigent, membru al Partidului National Roman si apoi fondator si fruntas PNT, ministru al Finantelor, ulterior al Cultelor si Artelor.
Arestat de Securitatea din Sibiu in noaptea de 5/6 mai 1950, la 75 ani, a fost internat fara forme legale la Penitenciarul Sighet, unde a murit la 2 iulie 1953. Pedeapsa administrativa i-a fost majorata dupa moarte cu 60 luni, conform Deciziei MAI numarul 559 din 6 august 1953.
Daniel Ciugureanu
(1885-1950)
Fruntas al Partidului National Moldovenesc si unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu Romania. A fost presedinte al Consiliului de Ministri al Republicii Independente Moldovenesti, apoi ministru de stat, reprezentand Basarabia, in patru guverne interbelice.
Arestat la 5/6 mai 1950, ar fi murit – potrivit memoriilor lui C.C. Giurescu – la 6 mai 1950, la Turda, in timpul transportarii fostilor demnitari spre Penitenciarul Sighet. Potrivit evidentelor fostei Securitati, a decedat la 19 mai 1950, in Penitenciarul Sighet, actul de moarte fiindu-i intocmit abia in 1957.
Sever Bocu
(1874-1951)
Om politic si ziarist banatean. Studii la Academia Comerciala din Viena si Hautes …tudes din Paris. A fost unul dintre promotorii activismului politic in sustinerea cauzei nationale in Banat. In perioada Primului Razboi Mondial s-a ocupat de organizarea detasamentelor de voluntari pentru a lupta impotriva Imperiului Austro-Ungar.
Ia parte, la Paris, la tratativele care au premers Conferinta de Pace, aducand argumente de ordin politic, social, etnic, demografic in favoarea unirii Banatului istoric cu Romania.
Din 1921 este deputat in Parlamentul Romaniei din partea PNR; unul din fruntasii PNT din Banat in perioada interbelica.
La alegerile din noiembrie 1946 devine singurul deputat al PNT din judetul Timis-Torontal, dar va refuza sa participe la lucrarile Parlamentului in semn de protest fata de falsificarea scrutinului.
Este arestat in noaptea de 5/6 mai 1950 si incarcerat la Sighet, unde a si murit la 21 ianuarie 1951. Certificatul sau de deces a fost emis abia la 20 iulie 1957.
Ghiță Popp
(1883-1967)
Om politic si publicist transilvanean, cu studii de Drept la Viena si Budapesta. In 1915, condamnat la munca de Curtea Martiala din Cluj pentru ca a cerut guvernului de la Bucuresti intrarea in razboi pentru eliberarea Transilvaniei si Banatului. Se inroleaza in Armata Romana si contribuie la formarea regimentelor de voluntari romani dintre prizonierii Armatei Austro-Ungare aflati in Rusia.
Participant cu drept de vot la Marea Adunare de la Alba Iulia. Trimis de Consiliul Dirigent la Paris, ca ziarist, pe langa misiunea romana de la Conferinta de Pace.
Deputat in Parlamentul Romaniei in perioada interbelica, este apoi delegat in august-septembrie 1944 la Moscova, in Comisia de Armistitiu.
Este condamnat in ianuarie 1948 la 10 ani de inchisoare pentru „insurectie armata”. Dupa ce executa pedeapsa, este internat alti 5 ani in domiciliu obligatoriu la Latesti, in Baragan.
Onisifor Ghibu
(1883-1972)
Pedagog, doctor in filozofie si pedagogie la Jena, militant pentru unire, demnitar in Consiliul Dirigent, profesor la Universitatea din Cluj, unul dintre fondatorii scolii de pedagogie romanesti; lucrari privind istoria invatamantului, membru corespondent al Academiei Romane (1919).
Dupa o prima arestare in 1945, este rearestat la 10 decembrie 1956 si condamnat la 2 ani inchisoare corectionala pentru ca „a intreprins actiuni impotriva regimului democrat-popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.
Zenovie Pâclișanu
(1886-1957)
Teolog greco-catolic, istoric, secretar al Marii Adunari Nationale de la 1 decembrie 1918, membru al Comisiei de incheiere a Concordatului cu Vaticanul, consilier in Ministerul Afacerilor Externe pentru problemele Ardealului, membru al delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris, membru corespondent al Academiei Romane (1919).
Arestat la 6 decembrie 1949, eliberat in 1953 si rearestat in aprilie 1957, a murit in arestul „A” MAI Bucuresti la 31 octombrie 1957, cu o saptamana dupa condamnarea sa la 12 ani de temnita grea (recursul declarat a fost respins la 15 saptamani dupa moarte).
Emil Hațieganu
(1878-1959)
Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, fruntas al Partidului National Roman si apoi al PNT, ministru al Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, apoi ministru de stat, reprezentand Transilvania, in guvernele national-taraniste. Ministru fara portofoliu, reprezentand PNT, in Guvernul Petru Groza (1946).
Arestat pentru „activitate PNT” la 6 noiembrie 1948, a fost condamnat la 3 ani inchisoare pentru „sabotaj”. Internat la Sighet pe timp de 36 luni, conform Deciziei MAI numarul 638/1951; pedeapsa majorata cu 60 luni, conform Deciziei MAI numarul 671/1953. Eliberat la 15 iunie 1955.
Iosif Jumanca
(1893-1949)
Membru al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României.
În 1921 s-a pronunţat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaţionala a III-a (comunistă). Arestat de autorităţile comuniste, a murit la Jilava în 1949.
Toate instituțiile au transmis românilor câte o urare cu ocazia Zilei Naționale. Printre acestea se regăsește și Serviciul Român de Informații a postat un mesaj înălțător de 1 Decembrie.
„Ziua Națională a României: Frumoasă de oriunde-ai privi-o . La mulți ani, România! ”, au notat oficialii SRI.
Urmăriți Botosani24.ro și pe Google News
Economie9 luni ago
Eveniment8 luni ago
Eveniment5 luni ago
Eveniment1 an ago
Actualitate5 luni ago
Eveniment1 an ago
Actualitate5 luni ago
Eveniment5 luni ago
