Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan s-a născut într-o familie înstărită din provincia Licia, situată în partea de sud a Asiei Mici (în Turcia de astăzi), dar a renunțat de tânăr la viața lumească și la averea familiei pentru a deveni călugăr. A plecat în regiunea Tebaida din deșertul egiptean, revenind ulterior în Licia natală.

Spre sfârșitul domniei împăratului Teodosie al II-lea (408-450), pe la mijlocul secolului al V-lea, Sfântul Gherasim a părăsit Licia și a plecat în pelerinaj în Palestina. Ajuns acolo, s-a stabilit în pustia din apropierea râului Iordan, unde a înființat o mănăstire sub formă de lavră în anul 460, unde a trăit în asceză și rugăciune. A fost atras inițial de învățătura monofizită, dar a renunțat curând la ea, cu ajutorul Cuviosului Eftimie cel Mare, care trăia atunci în pustia Ruva.

A rămas mai multă vreme lângă Sfântul Eftimie, petrecându-și viața în pocăință, iar mai târziu, după ce s-a așezat în apropiere de râul Iordan și până la moartea Sfântului Eftimie (473), venea adesea la el, fapt consemnat de Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sfântului Gherasim ducea o viață încă mai aspră decât monahii din jurul său: în Postul Mare, se retrăgea în adâncul pustiei, în zona numita Ruva și ținea post negru, luând doar Sfânta Împărtășanie și nimic altceva. În pustie cu el îl lua uneori și pe ucenicul Chiriac trimis la el de către Sfântul Eftimie.

Din scrierea vieții sale aflam că într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, a întâlnit un leu fioros care ragea cumplit din cauza că îi intrase în labă un spin. Sfântul Cuvios Gherasim îi scoate spinul și din acel moment leul nu-l mai părăsește pe Cuvios, îl urma pretutindeni, ca un adevărat ucenic. În acel timp, la mănăstire, Părinții aveau un catar cu ajutorul căruia aduceau apa de la râul Iordan. Sfântul Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu să îl păzească pe catar.

Leul îndeplinea cu bucurie aceasta sarcină. Însă, într-o zi, leul s-a depărtat cam mult de catâr și a adormit. Câțiva negustori, trecând cu o caravană de cămile pe acolo și văzând catarul singur, l-au luat și și-au continuat drumul. Sfântul Cuviosul Gherasim, văzând ca lipsește de la mănăstire catarul și crezând că leul l-a mâncat, i-a spus acestuia: „lucrul pe care îl făcea catarul îl vei face tu, slujind trebuințele mănăstirii“. Și leul s-a făcut de îndată ascultător și căra zi de zi apa de la Iordan pentru mănăstire. După o vreme, negustorii s-au întors pe același drum. Și pe când treceau Iordanul, s-au întâlnit cu leul care împlinea lucrul catarului. Negustorii, văzând leul, s-au speriat și au fugit. Leul a luat catarul de frâu împreună și cu câteva cămile și s-a întors la Sfântul Cuvios Gherasim. Cuviosul Gherasim s-a bucurat de cele petrecute, nu atât pentru că își recuperase catarul, ci mai ales pentru faptul că a cunoscut că leul nu a mâncat catârul.

Cuviosul Gherasim l-a eliberat pe leu de sarcinile pe care le primise. Cu toate acestea leul, deși părăsise mănăstirea, venea o data pe săptămâna la Cuviosul Ghersim, plecându-și capul înaintea lui, ca și cum i s-ar fi închinat. Sfântul Cuvios Gherasim a trecut la Domnul cu pace în anul 475, fiind îngropat de frați cu mare cinste, lângă biserică. Iar când leul Iordan a venit, ca de obicei, în săptămâna aceea, la stareț, nu l-a mai găsit decât pe ucenicul acestuia, pe nume Savatie, care i-a vestit moartea starețului și i-a arătat mormântul acestuia. Î

nțelegând leul ce se petrecuse, s-a pornit să ragă de durere și să se lovească cu capul de mormântul sfântului. Și culcându-se atunci peste mormântul acestuia, a murit acolo. Aceasta s-a făcut pentru ca Dumnezeu a voit să preamărească pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moartea sa.

Mormântul și mănăstirea cuviosului Gherasim au devenit loc de pelerinaj până în zilele noastre.