Sfânta Sinclitichia  s-a născut în Macedonia, în anul 270. Părinții Sfintei, oameni bogați și creștini evlavioși, aflând că în Alexandria se aflau mai mulți creștini, au decis să se mute definitiv acolo, mai ales că, la aceea vreme, Arhiepiscopul Alexandriei era Atanasie cel Mare, despre care se auzeau lucruri minunate.

Astfel, îndată ce s-au stabilit în Alexandria, prima lor grijă a fost să-l întâlnească pe Atanasie cel Mare. Acesta i-a ajutat să cunoască mai bine adevărurile creștine, iar pe fiica lor, Sinclitichia, a îndrumat-o pe calea virtuților. Părinții ei au reușit să-i asigure o bună educație laică, oferindu-i în același timp și o educație creștină. Curând au început să se vadă și bogatele sale harisme duhovnicești, prin care se distingea de colegii ei. Însă și frumusețea sa trupească rară era pentru tinerii vremii o continuă provocare. Pețitorii veneau la părinții săi unul după altul și erau mulți tineri, care o cereau în căsătorie. Același lucru își doreau și părinții ei, căci o considerau pregătită pentru căsătorie și de aceea încercau să o convingă discret, folosind ca argument dorința lor de a avea urmași în familie.

Sinclitichia, întru toate desăvârșită, Îl iubea pe Mirele ei Hristos și doar Lui vroia să-i slujească. Astfel, lacrimile părinților și ale rudelor sale nu reușeau deloc să o tulbure. Trăia o viață ascetică, în post și rugăciune neîncetată. Despre post, Sfânta spunea că este singurul medicament pentru trup și suflet, considerându-l unul dintre cele mai mari virtuți. După adormirea întru Domnul a părinților ei, Sfânta Sinclitichia și-a dăruit întreaga avere săracilor și orfanilor din Alexandria și, părăsind orașul, s-a stabilit într-un loc pustiu unde a întemeiat o mănăstire, punând în practică propriile sale canoane. Multe femei o urmau și alegeau să îmbrățișeze viața monahală. Pentru toate surorile din mănăstire, Sfânta era un exemplu și un model de monahie; le făcea plăcere să vorbească cu ea și să se exerseze în ascultare și smerenie.

Sfânta Sinclitichia se străduia întotdeauna să nu vadă nimeni trăirea sa personală și lucrarea sa duhovnicească, pentru că nu dorea vreo faimă lumească. Preocuparea sa era nu numai cum să înfăptuiască binele, ci mai ales cum să ascundă acest lucru față de ceilalți. Era plină de credință și strălucea de bucurie și smerenie. Cu cât timpul trecea, cu atât virtuțile ei începeau să înflorească, iar miresmele lor ajungeau la toți oamenii. Era întotdeauna bucuroasă să le învețe pe maici, atunci când acestea îi cereau sfatul. Astfel, când a fost întrebată, la un moment dat, cum trebuie să lupte împotriva diavolului, Sfânta a răspuns: „Trebuie să știți că, înaintând tot mai mult pe scara duhovnicească, diavolul încearcă să ne războiască prin meșteșugurile lui. De aceea, trebuie să fim întotdeauna atente la gânduri, care deseori ne luptă. Vrăjmașul urmărește să ne dărâme casa sufletului, fie de la temelie, fie de la acoperiș. Mai întâi îl leagă pe stăpânul casei și, apoi, stăpânește toate cele ale casei. Temelia casei noastre sufletești sunt faptele bune, acoperișul este credința noastră, iar ferestrele sunt simțurile noastre. Pe acestea le folosește vrăjmașul pentru a ne lupta lăuntric. De aceea, cine stă în picioare, să se roage să nu cadă. Pentru că cea care a căzut, are doar o grijă, să se ridice. În timp ce, aceea care stă în picioare, trebuie să se îngrijească în permanență să nu cadă. Nimeni dintre noi nu trebuie să-o judece pe cea căzută, ci să se teamă mai degrabă pentru ea însăși, ca nu cumva să alunece și să cadă și ea în adâncul prăpastiei. Însă, pentru cea care stă în picioare există un motiv dublu de teamă, dar și un pericol. Când o luptă vrăjmașul, să nu se împuțineze la suflet și să-și piardă nădejdea mântuirii, ca nu cumva să revină la vechile patimi și, de asemenea, să aibă grijă să nu se lase înșelată de mândrie. Vrăjmașul, după ce își folosește toate armele, lasă ca ultimă armă mândria. Este cea mai mare otravă ucigătoare, cu care diavolul ne hrănește sufletele. O face să-și imagineze că știe ceea ce altele nu știu, să creadă că întrece pe celelalte în posturi și că are mai multe virtuți. Și, mai rău decât atât, o face să uite de propriile sale păcate. Cauza mândriei este neascultarea, iar medicamentul acesteia este ascultarea…” .

Pentru învățătura sa, dar și pentru viața sa duhovnicească în general, diavolul o pizmuia și încerca să găsească metode pentru a o pierde. Vedea că Sfânta Sinclitichia pătrunsese pentru faptele cele bune în propriile lui ogoare, lipsindu-l de averea sa umană. Trebuia să găsească repede modalități să o scoată din mijlocul maicilor, lovindu-o în trup pe măsură. I-a dat dureri în pântece atât de mari, că nimeni nu putea să o ajute. Apoi, i-a rănit plămânii și dacă ar fi vrut, ar fi putut și să o omoare. Însă acest lucru dorea să-l facă treptat, ca să o chinuie mai mult. Durerile Cuvioasei erau greu de suportat, iar febra o însoțea permanent, de aceea zilnic suferea și se topea ca ceara. Cu toate acestea, Cuvioasa înfrunta boala cu multă răbdare și încredere în Dumnezeu, găsind curajul și puterea să le sfătuiască pe maicile, care păreau că s-au pierdut cu firea. De aceea, le spunea: „Că sufletele, care s-au afierosit lui Dumnezeu, nu trebuie să fie niciodată lipsite de grijă, pentru că asta îl ajută pe vrăjmaș să-și ascută dinții. Nu există om rău care să nu aibă înlăuntru său o scânteie de bunătate. La fel, nu există un om bun care să nu aibă înlăuntrul său o oarecare răutate. Întotdeauna se întâmplă să se găsească loc pentru bunătate în oamenii răi, la fel cum există loc pentru răutate în oamenii buni”.

Cuvintele mântuitoare ale Cuvioase îl înfuriau și mai mult pe diavol. Vedea că puterea sa tiranică era mereu învinsă de Cuvioasa și, de aceea, neputând accepta înfrângerea, a hotărât să-i lovească organele vorbirii, cauzându-i afonia totală. În felul acesta, nu mai putea să folosească cuvântul pentru a le sfătui și întări pe maici. Însă și din această rană monahiile au avut un folos duhovnicesc. Rănile trupești ale Cuvioasei le întăreau mai mult în virtute, vindecându-le rănile sufletești. În cele din urmă, diavolul a încercat să clatine și legătura dintre Cuvioasă și monahii, pentru că îl deranja foarte tare. De aceea, și-a întocmit un plan, lovindu-o cu o nouă rană pe Cuvioasa. Îi putrezește un dinte, iar putregaiul se întinde pe întreg maxilarul. O duhoare grea îi ieșea din gură. Monahiile care o îngrijeau, nu puteau să se apropie de ea. S-au gândit să cheme un doctor, poate ar putea să o ajute cumva. Cuvioasa însă nici nu vroia să audă și le spunea cu înțeles: „încercați să nu vedeți ceea ce pare, ci să căutați ceea ce se ascunde”.

Vreme de trei luni, Cuvioasa s-a luptat cu rănile sale greu de îndurat. Puterile ei trupești slăbeau în fiecare zi, pentru că nu putea să se hrănească, nici să doarmă din cauza durerilor.

Simțindu-și sfârșitul aproape, le-a chemat pe maici și le-a prevestit că peste trei zile va pleca de lângă ele. Astfel, a treia zi, a părăsit această viață, câștigându-o pe cea veșnică, care este Împărăția Cerurilor.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News