La 40 de zile de la Naștere, Pruncul Iisus este adus la Templul din Ierusalim să fie închinat lui Dumnezeu, după rânduiala Legii Vechi. Fiul lui Dumnezeu întrupat este purtat în brațe de către Fecioara Maria și de bătrânul Simeon, care a văzut cu ochii pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Mare a fost bucuria Maicii Domnului că s-a învrednicit să nască pe Hristos.
Mare a fost bucuria Dreptului Simeon că s-a învrednicit să țină în brațe pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ține în mâinile Sale cerul și pământul.
Mare este bucuria lumii și a noastră a tuturor că a venit Dumnezeu la noi, că avem un Mântuitor și Mijlocitor înaintea Tatălui. Sfântul Simeon a fost unul dintre cei 70 de înţelepţi care au fost aleşi, la porunca lui Ptolemeu, faraonul Egiptului, să traducă Legea lui Moise şi toate proorociile din ebraică în greacă. Însă, în timpul traducerii, nu a crezut proorocia: „Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Pentru aceasta, îngerul Gavriil i-a zis Dreptului Simeon că nu va muri, până ce nu va vedea pe acea fecioară și va purta în brațe pe Hristos, Cuvântul întrupat.
Astfel, a trăit Simeon peste 300 de ani, până ce S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii. Se mirau de el toți locuitorii Ierusalimului, de ce nu mai moare, căci nu știau taina că a fost legat de Duhul Sfânt să nu guste moartea până la venirea în lume a Fiului. Atunci când Pruncul Iisus a fost adus de Fecioara Maria și Dreptul Iosif în Templu, la 40 de zile de la Naștere, Simeon a fost îndemnat de Duhul să vină să-L vadă pe Hristos, Mântuitorul lumii. Și a venit cu mare credință să-L vadă pe Iisus, să-L ia în brațe și să fie dezlegat de către El de legăturile trupului, cu care fusese legat de Arhanghelul Gavriil, pentru că nu crezuse în profeția lui Isaia.
Când Simeon a intrat în Templul din Ierusalim, cu totul bătrân și gârbov, a văzut strălucind ca fulgerul o rază de lumină deasupra Fecioarei cu Pruncul. Atunci a înțeles că aceea este Fecioara care a născut Prunc pe Emanuel, din Duhul Sfânt, cum spune Isaia și umplându-se de negrăită bucurie, s-a închinat Lui până la pământ. Apoi, a luat pe Iisus în brațe, ca un preot ce era, zicând: „Acum slobozește pe robul Tău…” (Luca 2, 29). Cerea iertare de la Dumnezeu pentru îndoiala sa în credință și dezlegare cu pace de legăturile trupului, ca să se odihnească cu sufletul dincolo în odihna cea veșnică.
Mari erau credința, nădejdea și răbdarea Dreptului Simeon. Să aștepți cu răbdare trei secole, cu nădejdea că vei vedea cu ochii pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii! Cuvintele: „că văzură ochii mei mântuirea Ta, care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor”, îl arată pe Simeon și profet. El vedea în întruparea Domnului mântuirea și salvarea, nu numai a poporului ales, ci a tuturor popoarelor lumii, pe care o vedea cu duhul strălucind ca o stea călăuzitoare, o lumină spre descoperirea neamurilor.
Într-adevăr, credința în Dumnezeu eliberează conștiințele oamenilor de povara păcatelor și dezleagă sufletele noastre, ale celor ce credem în El, din temnița cea întunecată a iadului. Dreptul Simeon a profețit despre Hristos că va fi „pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri”, iar despre Fecioara Maria, că „prin sufletul ei va trece sabie”. Prima parte a prorociei se referă la necredința iudeilor și căderea și lepădarea de Hristos a ereticilor, care răstălmăcesc Evanghelia.
De la fața lui Hristos cad cei mândri, cei ce hulesc pe Dumnezeu, necredincioșii, desfrânații și toți cei care zac în păcate și nu se pocăiesc (1 Corinteni 6, 9-10). A doua parte vorbește despre Patima lui Hristos, când avea să treacă sabia suferinței și a durerii de mamă prin sufletul Maicii Domnului.
După ce a zis aceasta, Simeon și-a dat duhul acolo în Templu, iar oasele lui s-au risipit și au fost îngropate afară, lângă zid. Să-l lăudăm și noi pe Dreptul Simeon cu următoarele cuvinte: „Bucură-te, Sfinte și Drepte Simeon, mărturisitor al întrupării Cuvântului!”.
Ciuma bubonică a fost o plagă răspîndită de șobolani, apărută în anul 541, adusă din Nord-Vestul Chinei de astăzi și a adus moartea a jumătate dintre oamenii din acea vreme, arată activenews.ro.
Ciuma nu a fost eradicată complet într-un singur an, valuri succesive de molimă bîntuind în veacul al VI-lea și continuînd pînă în anul 750. Mortalitatea a fost cea mai ridicată în vremea primului val, în anii 541-542. Relatarea de mai jos, extrasă din Viețile Sfinților, redă numai o mică parte a dezastrului cu care s-a confruntat omenirea:
Prăznuirea Întâmpinării Domnului s-a așezat în vremea împărăției lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deși se făcea în Biserică pomenirea Întâmpinării Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iar Iustinian, drept-credinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt și alte praznice mari. Și aceasta, pentru aceste pricini:
Pe vremea împărăției lui a fost molimă mare de moarte în Bizanț și în părțile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Și multe trupuri ale oamenilor bogați și cinstiți erau neîngropate, pentru că, murind slugile și robii tuturor, nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor.
Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omenești, și un înfricoșat cutremur de pământ [din anul 526], încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte și bisericile au căzut și mulțime de popor a pierit căzând sub zidurit. Între aceștia era și Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci a murit căzând biserica peste el. Încă și Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghițită de pământ cu toți locuitorii ei.
În acea înfricoșată moarte și pierzare, i s-a descoperit unuia din cei plăcuți lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întâmpinarea Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu.
Venind ziua Întâmpinării Domnului, în Februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea și cu ieșire cu crucile, în acea zi s-a ridicat [din Constantinopol] molima cea de moarte cu desăvârșire și cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile Prea-curatei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire în veci. Amin. (Mănăstirea Petru Vodă)