În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita, care se trăgea din seminţia împăraţilor Romei celor mai dinainte şi era creştină cu credinţa. Petrecând puţin timp cu un bărbat legiuit, ea a zămislit şi a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească, apoi a rămas văduvă. Iar pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfântul Botez şi i-a dat numele de Chiric.

În acea vreme, Diocleţian păgânul, ţinând împărăţia Romei, a ridicat prigoană mare împotriva creştinilor de prin ţările stăpânirii sale. Şi era pus de dânsul ca ighemon în ţara Licaoniei un oarecare Domiţian, om sălbatic la fire şi fără de omenie, ce avea chip de fiară şi nărav asemenea, bucurându-se de vărsarea sângelui creştinesc. Acela, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos şi căuta cu tot dinadinsul pe cei ce ţineau în taină credinţa creştinească. Aceasta văzând Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, şi ştiind că buna sa credinţă nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gândit să fugă, pentru că se temea ca nu cumva, neputând suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.

Deci şi-a lăsat toate averile sale şi casa, rudele, robii, slava şi toată frumuseţea lumii acesteia, pentru dragostea lui Hristos. Şi luând pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, şi două roabe mai credincioase, au ieşit noaptea din cetatea Iconiei şi au plecat în străinătate, aducându-şi aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură:Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Deci s-a dus în Seleucia ca o străină, tăinuindu-şi neamul său cel bun, însă şi acolo a aflat aceeaşi prigonire împotriva creştinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luând de la împărat stăpânirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia şi acolo ucidea fără de milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Deci fericita Iulita, aducându-şi aminte de ceea ce se scrie:Daţi loc mâniei, adică „fugiţi de mânie”, şi iarăşi:Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. Dar după o vreme oarecare, acelaşi Alexandru ighemonul s-a dus şi în Tars, ca să muncească pe creştini. Iar Sfânta Iulita, fiind cunoscută de unii, a fost spusă ighemonului. Iar acela îndată a poruncit s-o prindă şi a şezut înaintea poporului la divanul cel din privelişte. Şi prinzând-o pe ea ostaşii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujnicele. Însă o urmau de departe privind, voind ca să-i vadă pătimirea şi sfârşitul ei. Deci muceniţa a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, pruncul de trei ani. Şi fiind întrebată de ighemon de nume, neam şi patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creştină şi zicând: „Acesta este numele şi neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăţia cerească a lui Hristos”. Iar ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace şi să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruţare cu vine crude.

Pe când ostaşii băteau pe muceniţă, pruncul privea spre ea, plângând, şi se smulgea din mâinile celor ce-l ţineau, ca să se ducă la maica sa. Iar ighemonul văzând că pruncul este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi şi îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului şi sărutându-l. Şi îi spunea cuvinte duioase, dar pruncul se apăra, trăgându-se din mâinile lui şi ferindu-şi capul într-o parte, nelăsându-l să-i netezească părul şi să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa,pe când ei o băteau, plângea şi striga: „Sunt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!” Şi zgâria faţa ighemonului cu unghiile, împingându-se cu mâinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Iar pruncul, căzând pe treptele de piatră şi lovindu-se cu capul de colţurile cele ascuţite ale treptelor, s-a zdrobit şi a umplut tot locul acela de sânge. Astfel, Sfântul Chiric şi-a dat sufletul cel sfânt şi fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicia.

Iar fericita Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca într-un trup străin. Şi nesimţind ca un stâlp neînsufleţit, nu striga altceva decât aceasta: „Sunt creştină şi nu voi jertfi idolilor voştri”. Iar după ce au încetat a o bate şi au ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge înaintea divanului. Drept aceea s-a umplut de bucurie şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu de un dar ca acesta, ca să se săvârşească muceniceşte pentru numele Tău cel sfânt mai înainte de mine şi să primească cununa cea neveştejită întru slava Ta!” După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure la muncire şi să-i strujească trupul cu piepteni de fier, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale.

Astfel fiind muncită sfânta, propovăduitorul striga: „Miluieşte-te, Iulito, cruţă-ţi tinereţile tale şi închină-te zeilor, ca să te izbăveşti din munci şi să nu pieri cumplit cu moarte fără de vreme, ca şi fiul tău”. Iar muceniţa răspundea: „Nu mă voi închina dracilor şi idolilor celor surzi şi muţi, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl Ceresc. Deci mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăţiei cereşti”. Văzând ighemonul răbdarea şi mărimea de suflet cea nebiruită a muceniţei, a osândit-o la tăiere cu sabia. Şi luând-o slujitorii, au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiţi. Iar sfânta mergea bucurându-se, ca la o nuntă.

Şi ajungând la locul acela, a cerut puţin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-şi genunchii, s-a rugat, zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt şi înfricoşat, şi i-ai dat lui, pentru că a lăsat această viaţă deşartă, viaţa cea veşnică cu sfinţii! Primeşte-mă şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobândesc dar înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine şi pe Tatăl Tău cel fără de început şi pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o fiinţă în veci. Amin”. Astfel rugându-se sfânta, călăul ascuţindu-şi sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-1 îngropa, spre a-l mânca câinii şi fiarele. Asemenea şi trupul Sfântului Chiric, târându-1 din cetate, l-au aruncat lângă trupul maicii lui şi au plecat. Şi sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus şi au luat trupul stăpânei lor şi a fiului ei şi, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ.

Una din aceste slujnice a trăit până în vremea marelui Constantin, întâiul împărat al creştinilor, în zilele căruia a răsărit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos. Atunci acea slujnică a arătat credincioşilor creştini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, povestind şi pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sânul pământului sfintele moaşte, nestricate şi pline de bună mireasmă, care dădeau şi tămăduiri de neputinţe. Iar pătimirea acestora au dat-o în scris, spre pomenirea şi cinstirea sfinţilor mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.