Sfântul  Ipatie, Episcopul Gangrei din ţara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute şi optsprezece Sfinţi Părinţi care au luat parte la întâiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat în Niceea la anul 325, pe vremea împărăţiei marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, ajutând dreapta credinţă şi fiind plin de Duh Sfânt, l-au mustrat pe Arie pentru eres şi l-au dat anatemei.

Sf. Ipatie avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni: tămăduia toate neputinţele şi izgonea diavolii. Aşa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munţi, le-a făcut dulci; şi în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, spre tămăduirea oamenilor. Umblând el într-o noapte întunecoasă, aproape de un râu, se arătau lumini aprinse din ape, luminându-i calea, ca să nu alunece şi să cadă în repejunile apelor.

A omorât apoi un balaur înfricoşător, pentru că, după moartea marelui Constantin, împărăţind fiul său Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a târât în palatul împărătesc, neştiut de unde, păzind cămările cele de vistierie, în care era aurul şi toată bogăţia împărătească. Şi, punându-şi capul în uşă, nu lăsa pe nimeni să se apropie. De acest lucru împăratul înspăimîntîndu-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfinţitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era slăvit numele sfântului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Când a venit sfântul, împăratul l-a întâmpinat şi până la pământ i s-a închinat şi cu toată cinstea l-a primit, rugându-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul acela din vistieriile împărăteşti, pe care nici o putere omenească nu putea să-l alunge, deşi mulţi din duhovniceasca rânduiala, înarmându-se cu rugăciunea, se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au şi pătimit de la balaur.

Sfântul Ipatie a zis: „Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credinţa ta către Dumnezeu!” Şi, închinându-se până la pământ, s-a rugat multă vreme. După aceea, sculându-se, a zis către împărat: „În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, porunceşte să se pregătească un cuptor şi să-l aprindă foarte tare şi să aştepte până ce voi veni acolo”. Deci, îndată pregătindu-se cuptorul şi aprinzându-l, făcătorul de minuni, Sfântul Ipatie, luând toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărăteşti şi, porţile vistieriilor deschizându-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Şi tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinşi de frică şi de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul şi acum ziua se sfârşea şi aşteptau cu toţii ca să fie omorât sfântul de către balaur, precum aceasta şi la alţi preoţi s-a mai întâmplat.

Iar arhiereul, ridicându-şi ochii la cer şi chemând pe Domnul într-ajutor, şi-a băgat toiagul în gura balaurului şi a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!” Iar balaurul, apucându-se cu dinţii de toiag, urma pe sfânt că un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Şi, ieşind fericitul din vistieriile împărăteşti, tot locul alergării de cai şi târgul l-a înconjurat, ducând pe balaur. Iar cei ce priveau, văzând pe balaurul acela ţinându-se de toiag şi târându-se, s-au înspăimântat şi s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoşat, având lungime de şaizeci de coţi. Apropiindu-se sfântul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: „În numele lui Hristos, pe Care şi eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îţi poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia”.

Iar înfricoşatul balaur plecându-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat şi a ars în mijlocul cuptorului, iar toţi oamenii care cu spaimă priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător şi făcător de minuni, adică pe Sfântul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii. Atunci, împăratul a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfântului Ipatie, şi-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Şi a poruncit să zugrăvească pe o scândurica chipul sfântului şi în vistieriile împărăteşti chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice.

Iar pe sfântul, cinstindu-l cu daruri şi cu dragoste sărutându-l, l-a eliberat întru ale sale. Dar, pe când mergea sfântul la scaunul său, nişte oameni înrăutăţiţi care erau de eresul lui Novaţian, cu zavistie multă aprinzându-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strâmt, lângă o râpă de munte şi lângă un mal, înarmaţi fiind cu săbii şi cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, năvălind asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi dându-i multe bătăi, de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfântul, fiind abia viu, şi-a înălţat mâinile în sus şi, ridicându-şi ochii la cer – precum altă dată Sfântul întâiul Mucenic Ştefan -, se rugă pentru cei ce l-au ucis şi zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Şi, încă rugându-se, o femeie ce ţinea de eresul lui Arie, luând o piatră, a lovit pe sfântul tare în cap şi l-a omorât. Iar sufletul lui cel sfânt, îndată ieşind din legăturile trupeşti, s-a suit la Dumnezeu. După aceea ucigaşii, luând trupul sfântului, l-au ascuns în nişte paie ce se întâmplaseră acolo aproape şi s-au dus.

Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sângele cel nevinovat. Căci mai întâi pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, şi o muncea pe dânsa şi cu aceeaşi piatră cu care l-a omorât pe sfânt îşi bătea pieptul său neîncetat; şi toţi s-au îndrăcit şi pătimeau cumplit. Mai târziu plugarul ale căruia erau paiele, neştiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său şi a auzit glas de îngeri cântând şi se minuna. Iar pe când lua paie, a găsit trupul cel mort tot rănit de bătăi şi mult s-a înspăimântat. Şi, cunoscând pe episcopul său, Sfântul Ipatie, a alergat la sătenii săi şi a vestit degrabă în toată cetatea.

Apoi îndată locuitorii cetăţii Gangrelor, adunându-se, au mers cu multă tânguire şi au luat cinstitul trup al sfântului părinte şi al lor păstor şi l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigaşă urma trupul sfântului care se ducea la îngropare şi se bătea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul său.

Iar după ce s-a îngropat sfântul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de muncirea diavolească, asemenea şi ceilalţi care luaseră parte la ucidere şi se îndrăciseră. Deci toţi au dobândit tămăduire la mormântul sfântului, care, şi după moarte arătându-şi bunătatea sa vrăjmaşilor, i-a făcut sănătoşi. Şi alte minuni şi tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credinţă la mormântul sfântului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News