O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
CITIND REVISTA „RAMURI” NR. 1 DIN 2025
Gabriela Gheorghișor publică studiul literar „Mihai Eminescu și avatarurile lui Orfeu”. Studiul este o paralelă a modurilor cum văd orfismul eminescian Dumitru Chioaru și Ioan Em. Petrescu. Merită reținute rândurile despre Orfeu și poezia orfică: „În conștiința literară europeană, Orfeu reprezintă arhetipul poeților. Legenda cântărețului cu liră, care a circulat în mai multe variante, a devenit, în timp, mitul fondator al Poeziei înseși. Poezia orfică este, în mod fundamental, MELOS, cântec, având puterea nu doar de a îmblânzi animalele sălbatice, ci și de a suspenda, temporar, moartea. Dumitru Chioaru definește poezia orfică drept una de cunoaștere metafizică, o poezie inițiatică, la întâlnirea dintre viață și moarte, care se bazează pe transfigurarea existentului prin imaginație simbolică, de aceea poezia orfică se aseamănă cu mistica, experiență în care eul creator este, la fel ca Orfeu, un intermediar prin care se revelează tainele lumii”;
Gabriel Coșoveanu, în editorialul său „Să apară, oare, un substitut al speciei?”, reține un punct de vedere al lui Friedrich Hayek despre socialism: „Socialismul a învățat mulți oameni că dețin revendicări INDIFERENTE față de performanță și participare. În lumina moralei care a produs ordinea extinsă a civilizației incită de fapt oamenii să încalce legea. Aceia care susțin că au fost „alienați” de ceea ce majoritatea lor se pare că nu au învățat niciodată, și care preferă să trăiască în calitate de proscriși paraziți, consumând produsele unui process la care refuză să contribuie, sunt adevărații partizani ai apelului luiRousseau de întoarcere la natură, reprezentând ca principală anatemă acele instituții care au făcut posibilă formarea unei ordini a coordonării omenești”;
Gheorghe Grigurcu, în „Răzlețele” sale, reia un punct de vedere al lui Ortega y Gassett despre critică și critic: „Altădată, critica se putea comporta pur și simplu ca un judecător: pornind de la un cod prestabilit, își pronunța sentința asupra faptului concret. Acel cod preexistent îi lua sub ocrotire hotărârile și-i punea la adăpost criteriul. Dar arta vremii noastre, de la sfârșitul impresionismului în pictură și al simbolismului în poezie, duce lipsă de coduri confirmate. Criticul e silit să acționeze sub cerul liber și în afara drumurilor bătute; în momentul în care judecă o opera e obligat să-și cucerească și autoritatea pentru legea generală pe care o aplică. Observați că, exceptând știința, așa se întâmplă în toate domeniile vieții noastre”;
Cristian Pătrășconiu, citind atent volumul „Religia Woke” a lui Jean-Francois Braunstein, ne lămurește cu privire la termenul „woke„: „E un termen de jargon – mai precis, din jargonul urban afro-american; e o derivație din „woken”, participiul trecut al al verbului „wake”, adică „a se trezi”. Este un cuvânt cu o ascensiune politică și ideologică realmente fulminantă. Braunstein: „termenul „woke” a fost inventat de activiștii americani de culoare și a fost folosit în cultura campusurilor universitare începând cu annul 2010, mai întîi în teoria critică a rasei, iar apoi, în sens larg, pentru a se referi la toate curentele academic militante, de la gen la intersecționalitate. Această noțiune de trezire a căpătat foarte repede un sens politic”;
Marile predicate ale lumii ”woke” (vezi Cristian Pătrășconiu despre volumul ”Religia Woke” a lui Jean-Francois Braunstein): 1. „toți alibi sunt rasiști”; 2. „toți negrii sunt victime”; 3. „dacă spui că nu ești rasist, sigur ești”; 4. „ai genul pe care ți-l alegi”; 5. „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”; 6. „matematica este rasistă”; 7. „biologia este machistă”; 8. „logica este rasistă”; 9. „bărbații pot rămâne însărcinați”;
Robert Șerban publică un interviu cu scriitorul Andrei Crăciun. Rețin: 1. „secretul unei vieți lungi și lipsite de regret e să nu ai așteptări de la oameni, de la niciun om”; 2. „nu intru vreodată în vreo turmă”; 3. „în cercul meu intim intră foarte puțini oameni. Îi numeri pe degete”; 4. „îmi plac puține lucruri, îmi plac oceanele, de pildă, și îmi place să fiu strain”; 5. „nu rezizt nicăieri mai mult de cinci zile fără să risc să mă plictisesc”; 6. „un om de obicei citește o carte. Eu merg cu zece în paralel”; 7. „România e cum e produsul istorioei, geografiei și mentalităților”; 8. „revoluția tehnologică ne-a făcut și mult bine, dar a și tâmpit o bună parte din populația lumii”; 9. „nu citesc deloc cronici. Nu mă interesează. Nici de bine, nici de rău”; 10. „am avut un singur om de a cărui părere critică am ținut mereu seama: Radu Cosașu”; 11. „omul care scrie e un om singur”; 12. „cred că prea multă actualitate strică un text pe termen lung”; 13. „jurnalismul m-a învățat să ajung la esență și să păstrez doar ce e important”; 14. „ideile îmi trec mai întâi prin cap, apoi prin inimă”;
Din poemul „Memorii” de Maria Anastasiu: „dar a scrie nu e un verb, e o stare, / a scrie înseamnă să-ți amintești ceva ce încă nu există, / mă încurc și mă descurc în urzeala poemului // și nici nu pricep de ce se cheamă „a scrie”, / când scriitorului nu-i trebuie nici hârtie, nici cerneală ca să fie scriitor, / actul creației se petrece undeva pe la jumătatea distanței dintre inimă și minte – / dacă rugăciunea îți coboară mintea în inimă, / atunci scrisul îți urcă inima la cap, / hârtia și cerneala sunt necesare doar pentru a nu uita ceea ce ai scris, / de aceea, poemele nici n-ar trebui numite poeme, ci memorii.”;
Andrei Crăciun despre Panait Istrati: „L-am descoperit târziu pe Panait Istrati (trecusem de 30 de ani) și m-am îndrăgostit de curajul său și de filosofia sa de a fi omul care nu mai aderă la nimic în afară de suferințele semenilor săi, după ce fusese și el sedus de comunism. Cred că a fost unul dintre cei mai curajoși oameni din secolul al XX-lea și mi-ar fi plăcut să fim prieteni Cu el și cu Emil Cioran, despre care de asemenea am scris o carte („Cioran. Ultimul om liber…” , „Polirom”, 2020), aș fi fost prieten dintre scriitorii de origine română din veacul trecut. Și cu Dimitrie Stelaru, poetul”;