Sfânta Cuvioasă Teodora s-a născut în insula Eghina, în anul 812, din părinți creștini dreptcredincioși, Antonie și Hrisanta, în perioada iconoclastă a domniei împăratului Mihail Valvos (820-829). Antonie și împreună cu soția sa au adus pe lume trei copii: Evloghia, Ștefan și Agapi (viitoarea monahie Teodora).

Primii doi copii au murit de tineri, Evloghia fiind monahie, iar Ștefan fiind diacon. Agapi nu și-a cunoscut mama, deoarece ea a trecut la Domnul imediat după ce o născuse. În ziua morții Hrisantei, Antonie s-a dus la mănăstire și a lăsat copila în grija unei bune prietene de familie, pe nume Teopisti.

Teopisti care era văduvă și a acceptat cu mare bucurie să o crească pe Agapi. Indată ce copila a ajuns la vârsta potrivită, Teopisti, având consimțământul monahului Antonie, a căsătorit-o cu un tânăr dintr-o familie de buni creștini, cea a guvernatorului insulei. Deși Agapi își dorea o viață de mănăstire, după exemplul fraților ei, a acceptat să se căsătorească, urmând exemplul Maicii Domnului, la Bunavestire. Teopisti a trecut la cele veșnice și la scurt timp toată familia guvernatorului, împreună cu tatăl lui Agapi, au plecat la Tesalonic, din cauza unei invazii a sarazinilor. Agapi, căsătorită fiind, a avut trei copii. Doi băieți gemeni și o fată pe care a numit-o Teopisti, în amintirea văduvei care o crescuse. În urma unei epidemii, Agapi își pierde cei doi băieți, împreună cu socrii. După această mare suferință, hotărăște să o făgăduiască lui Dumnezeu pe fiica sa, Teopisti. La sase ani, micuța a fost dusă la seminarul Sfântului Luca din Tesalonic.

Imediat după aceasta, Agapi și Ioan, soțul ei, au trăit în curăție, în post și asceză. Agapi și-a găsit alinare în Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Ștefan, de acolo trăgându-și tăria duhovnicească. După încredințarea fiicei lor la așezământul Sfântului Luca, Ioan a trecut și el la Domnul. Tânăra Agapi a rămas văduvă la douăzeci și cinci de ani, neavând pe nimeni drept sprijin. Fiind, însă, puternic legată de Dumnezeu și având încredere în Pronia Lui, Agapi a simțit că venise un moment de mare importanță în viața ei.

După ce a împlinit cele cuvenite la nouă zile după moartea soțului, a împărțit tot ce mai aveau pe la biserici și la aziluri de săraci, apoi a luat cu sine 100 de monezi pentru Sfântul Ștefan și eliberată de orice grijă pământească a plecat spre mănăstire. Maica stareță a primit-o în obște și a călugărit-o imediat, spre mirarea surorilor. Apoi trăiește o viață plină de ispite, în ascultare deplină față de stareță care dorind să o ajute să se desăvârșească nu o cruța de la încercări. O adevărată piatră de încercare urma să fie canonul pe care îl primise de la stareță în ultima parte a vieții. Timp de 15 ani i s-a interzis să vorbească cu fiica ei, Teopisti, care se alăturase mamei sale în obștea mănăstirii. Mai târziu, atunci când Sfânta Cuvioasă Teodora s-a îmbolnăvit grav, stareța a ridicat interdicția de a-și mai vorbi una alteia și atunci mama și fiica au constatat că nu mai simțeau vreo afecțiune deosebită una față de cealaltă, în sensul apropierii pe care le-o conferea rudenia de sânge, ci se considerau una pe alta surori întru Hristos.

Altă mare încercare a avut când stareța a dat-o afară în toiul iernii pe timp de furtună, în ploaie și frig. Dumnezeu a intervenit cu harul Său și a învrednicit-o să vadă lumina necreată. Sora Harito a văzut de la fereastră cum un nimb strălucitor de lumină cobora încet din cer și se așeza pe capul Sfintei Cuvioase Teodora, care strălucind în întunecimea nopții se afla plutind în aer prin puterea dumnezeiască. Sora Harito a alergat apoi la stareța Ana și i-a povestit toate cele întâmplate. Stareța i-a dat ca ascultare maicii Harito să nu povestească nimănui cele întâmplate.

Sfânta Cuvioasă Teodora, a dus o viață ascetică, de mari nevoințe, chiar și după ce obștea a eliberat-o de ascultări, ea căra ulcioarele de apă ale maicilor, pe ascuns. Apoi se ducea în jurul mănăstirii, aduna ațe și împletea saci și sfori pentru nevoile mănăstirii. Acesta a fost rucodelia maicii Teodora până la sfârșitul vieții. Fiind în vârsta de optzeci de ani, a adormit spovedită și împărtășită în anul 892, aflându-se în chilia ei. Imediat clopotul mănăstirii a început să bată singure, de trei ori, iar din chilia ei se auzea un cântec ceresc.

A început să facă minuni încă din timpul slujbei de înmormântare, iar moaștele au răspândit bună mireasmă încă din timpul privegherii. A fost prohodită și apoi înmormântată în curtea mănăstirii. La câțiva ani după moartea Sfintei Cuvioase Teodora a trecut la cele veșnice și egumena Ana, cea care a primit-o în mănăstire și de care a făcut ascultare, smerindu-se și nevoindu-se sub povățuirea ei de maică și îndrumătoare spirituală a obștii monahale în care intrase.

La momentul înmormântării egumenei a fost descoperit trupul Sfintei Teodora, care, deși trecuse ceva timp de la moartea sa, s-a ridicat și i-a făcut loc povățuitoarei sale, oferindu-i locul mai larg în mormânt. Aceasta a fost și prima minune săvârșită după moartea sa, arătându-și totodată virtutea ascultării și a smereniei față de egumena sa chiar și după moarte.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News