Vameşul este un om păcătos, dar pocăinţa lui este sinceră, şi el nu contează pe faptele lui bune pe care nu le are, şi nici pe o bunătate pe care nu o are, ci singurul lucru pe care contează el este mila lui Dumnezeu. În centrul rugăciunii sale se află mila lui Dumnezeu şi păcatul lui propriu.

Vameşul nu face lista păcatelor altora, nu are grija de păcatele altora ci numai de propriul său suflet care are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a se schimba, pentru a se înnoi, pentru a se curăţi şi pentru a se mântui. Acest vameş dintr-un om păcătos prin puterea rugăciunii lui sincere devine fără să ştie un dascăl pentru noi toţi. Multe din faptele noastre considerate de noi bune au nevoie de mila lui Dumnezeu ca să fie curăţite de ceea ce a fost  orgoliu sau egoism atunci când le-au săvârşit.

Acest vameş ne îndeamnă ca un învăţător fără voia lui să spunem cât mai mult cum se roagă Biserica: „Doamne miluieşte!” Acest vameş ne arată că în faţa lui Dumnezeu nu avem nevoie ca să enumerăm virtuţile noastre. Şi când facem un lucru bun trebuie sa-I mulţumim lui Dumnezeu.

În faţa lui Dumnezeu se aduce spre curăţire ceea ce n-a fost făcut potrivit voinţei Lui: gândurile, faptele noastre, tot ce n-a fost iubire smerită faţă de semenii noştri este păcat. Tot ceea ce am făcut bine fără să mulţumim lui Dumnezeu este păcat. Învăţăm de la acest vameş că la un moment dat nu se mai pune problema înşiruirii multelor faptelor rele ci doar vrea să fie eliberat de starea păcătoasă. Omul plin de păcate nici nu-şi mai aminteşte câte a făcut.

Vameşul este dascălul nostru pentru că el nu e mulţumit cu starea în care se află. Spovedania nu este un simplu mod de avea acces la împărtăşanie. Starea de pocăinţă este dorinţa fierbinte de a ne elibera de un trecut care ne apasă, şi de a ne schimba viaţa, şi constatarea că nu o putem schimba prin propriile noastre forţe. Sfinţii s-au chinuit ani întregi de a lăsa anumite patimi, dar au observat că nu pot singuri, şi au ajuns la pocăinţă cerând mila lui Dumnezeu, asemenea vameşului văzând cu ochii lor duhovniceşti că foarte adesea numai mila lui Dumnezeu ne poate  schimba,  nu  este  de  ajuns  uneori crisparea  voinţei,  există  răutăţi  în  sufletul  nostru  atât  de adânc  înrădăcinate  în care  numai  mila  lui  Dumnezeu  le  poate vindeca.

Aceasta  vedem  în  sufletul  acestui  vameş.  Strigătul său  arată  că  este  atât  de  încărcat  sufletul  de  păcate  încât numai  mila  lui  Dumnezeu  îl  poate  elibera  de  ele.  Când  omul este  eliberat  de  păcate,  el  renaşte,  de  aceea  pocăinţa  se numeşte  al  doilea  botez.  Lacrimile  pocăinţei  sunt  lacrimi  de bucurie.  Când  îngenunchem  noi  în  taina  pocăinţei  atunci  ne ridicăm.  Când  ne  smerim,  ne  golim  de  noi  înşine  în  faţa  lui Dumnezeu,  este  de  fapt  o  înălţare  duhovniceasca.  Când îngenunchem  copleşiţi  de  păcate  vrem   să   lăsam   jos   la  pământ  păcatele  noastre.

 Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News