O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
„România literară” nr. 50 din 28 noiembrie 2025. Carmen Brăgaru publică articolul „Renașterea Miorcanilor”. Rețin: 1. „De curând, în prezența autorităților locale și județene, Conacul Pillăteștilor din Miorcani și-a redeschis porțile. Domeniul, cumpărat de botoșăneanul Nicolae Pillat (bunicul poetului) pe la 1850 de la un membru al familiei Suțu, a fost moștenit în 1883 de parlamentarul Ion N. Pillat (tatăl poetului), care a ridicat conacul de astyăzi pe ruinele vechii case boierești, existent pe la 1830 – 1833. După ce l-a administrat o vreme, l-a cedat celui dintâi născut, poetul Ion Pillat, ajuns deputat de Dorohoi, care se considera moldovean, „mai ales ca temperament poetic și ca tendință general a firii mele adânci”; 2. „După moartea prematură, din aprilie 1945, a fost moștenit de fiul său, Dinu Pillat, care în vara și toamna lui 1948, dat afară din serviciu și lipsit de mijloace de trai, a încercat refacerea conacului și a moșiei, pentru a-și întreține familia”; 3. „La sfârșitul aceluiași an 1948, imobilul și terenul au fost naționalizate de regimil comunist, clădirea fiind transformată într-o secție a Spitalului Darabani”; 4. „După 1989, conacul nu a avut o soartă mai bună, fiind exploatat impropriu, trecând printr-o devastare în 2001 și sfârșind prin a fi închis și lăsat o vreme în paragină”; 5. „În annul 2002, moștenitoarele Cornelia și Monica Pillat, au donat clădirea și anexele (curtea, livada, pădurea, iazul și alte terenuri) Arhiepiscopiei Iașilor, s-a implementat un amplu proiect de reabilitare, modernizare și dotare a clădirii Conacului „Ion Pillat”;
„România literară” nr. 50 din 28 noiembrie 2025. La pagina 19 este publicat poemul „Toamnă la Miorcani” de Ion Pillat. Scrie Carmen Brăgaru: „Ion Pillat a nemurit în versuri acest biet sat uitat de lume. Nu este vorba numai despre celebrul volum intitulat „Satul meu”, monografia lirică a oamenilor și locurilor, cuprinsă în 54 de poezii a câte două catrene. Scriind în acest spațiu mai cu spor decât decât în orice altă parte (aproape malgre soi, cum va declara la un moment dat), pentru că își găsea liniștea necesară creației și se conecta la rădăcinile spiritual ale strămoșilor, va avea la bilanț o recoltă bogată: 193 de poezii, dintre care 86 închinate locurilor, 4 inspirate de Miorcani, dar redactate la București, 86 scrise acolo, dar inspirate de alte spații și trăiri, iar 17 revăzute sau finisate, după ciorne schițate altundeva”. Rețin ultimele 6 versuri din „Toamnă la Miorcani”: „Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă câte-un vers/ Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,/ Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,/ O să-i pară – cine știe – mai puțin amară sarea/ Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns…/ Binecuvântarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.”;
„România literară” nr. 50 din 28 noiembrie 2025. Toma Pavel își încheie „nuanțele” sale privind „Literature ca joc” oprindu-se la ”Luceafărul” lui Eminescu: „… în „Luceafărul” lui Eminescu, prea frumoasa fată „din rude mari împărătești” îi cere astruluio îndrăgostit de ea să se coboare pe pământ, să fie muritor ca ea. Atunci, numai atunci ea l-ar iubi și i s-ar dărui. Da, voi fi al tău, voi renunța la nemurire, îi promite astrul plecând „din locul lui de sus” spre Creatorul lumii. Între timp la palatal unde trăiește tânăra prințesă, Cătălin, un paj „ce poartă pas cu pas/ a-mpărătesei rochii,/ Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”, o vede, o admiră și încearcă să o seducă. Rostindu-i numele -= Cătălina – pentru prima oară, poemul ne previne că cei doi tineri au ceva în comun. Când pajul încearcă să o sărute, ea îi mărturisește că se ssimte atrasă de luceaqfăr. Cătălin, dibaci, îi promite să o învețe „din bob cu bob amorul” și îi explică tehnica îmbrățișării: „Câng ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul/ Și ochii tăi nemișcători/ Sub ochii mei rămâie…/ Se te înalț de subțiori/ Te-nalță din călcâie”, gesturi care convoacă bucuria de a trăi: „Când fața mea se pleacă-n jos/ În sus rămâi cu fața,/ Să ne privim nesățios/ Și dulce toată viața.” (…) Departe de ei, luceafărul zboară lăsând în urmă limitele universului”.
Concluzia lui Toma Pavel: „Greu să nu luăm partea luceafărului, să nu-i preamărim izolarea și mândria. Jocul literar ne îngăduie însă ba chiar ne îndeamnă să-i ascultăm și pe cei doi tineri. Nu se află ei pe această lume? Nu înseamnă asta să înaintezi pe calea vieții tale, o cale demult croită, alteori diferită, riscată poate, dar TOT A TA PRINTRE AI TĂI, alături de alte ființa umane? Căldura, bucuria aproape de tine, nu e la fel de minunată, dacă nu chiar mai minunată ca adorația viselor abstracte, reci”;