Într-o comună din nordul României a funcționat o cooperativă țărănească care a reușit timp de peste două decenii să exporte produse de lux, din răchită, în Statele Unite și Germania. Oamenii spun că totul s-a prăbușit din cauza concurenței asiatice, relatează adevărul.ro.

În nordul extrem al României, în județul Botoșani, nu departe de granița țării noastre cu Republica Moldova, se află comuna Durnești. O zonă populată cu agriculturi și crescători de animale. Comuna este cunoscută mai ales pentru faptul că pe aceste meleaguri s-a născut faimosul Coroi, ultimul haiduc din istoria României, și pentru codrii și mănăstirea Guranda. Puțini știu însă că pe aceste meleaguri de la capătul țării a funcționat unul dintre cele mai performante ateliere cooperatiste sătești din România. A început să funcționeze în perioada comunistă dar a rezistat și primului deceniu și jumătate de tranziție. Producea marfă de export de cea mai bună calitate, realizată din împletituri de nuiele. Bijuteriile meșteșugărești de la Durnești ajungeau în Statele Unite și Germania.

O cooperativă de la capătul României

Printre cei care au lucrat la atelierul de confecționat artizanat din răchită se numără Georgeta și Costică Ciomaga. Trăiesc într-o casă bătrânească, pe una dintre ulițele satului. Sunt trecuți de 65 de ani, dar sunt în putere și se ocupă de treburile gospodărești. Pentru Georgeta Ciomaga, împletiturile din nuiele de răchită sunt o pasiune. Aproape în fiecare zi își trage „planșeta” de lucru, o scândură lată dotată cu un piron înfipt în partea superioară, și începe cu o îndemânare de invidiat să creeze adevărate mostre ale artei populare. Confecționează în special coșuri simple, care-i sunt utile în gospodărie. Își aduce însă foarte bine aminte de perioada când mâinile sale dibace confecționau obiecte de lux, tot din răchită. O bună parte din viața ei s-a identificat cu atelierul de împletituri răchită din Durnești. A lucrat mai bine de 20 de ani cot la cot cu soțul ei, Costică, la împletit coșuri și tot felul de obiecte din nuiele de răchită.

Povestea atelierului a început în anul 1981, afirmǎ Georgeta Ciomaga, în ultimul deceniu al comunismului românesc: „S-a deschis în anul 1981. Era un atelier de împletituri de pe lângă Ocolul Silvic, la Trușești. S-a deschis pentru că atunci erau tinerii care terminau profesionala, liceul și nu aveau locuri de muncă. Și atunci îi trimiteau la atelier, la prelucrat răchita. Destul de rapid s-au înmulțit angajați. Erau peste 60 de oameni”. Pe vremea aia, avea 21 de ani și era bucuroasă că-și găsise un loc de muncă, mai ales că acolo lucra și soțul ei, Costică. Inițial, tinerii învățau cum să prelucreze răchita. Era un proces migălos și dificil, care a lăsat urme adânci pe mâinile sătencei.

În anii ’80, condițiile erau grele. „Răchita trebuia înmuiată, decojită, să fie așa albă. Care era lăsată nedecojută trebuia fiartă. Era greu în perioada aia fiindcă era foarte frig iarna. M-am îmbolnăvit la mâini”, mărturisește săteanca. Specificul atelierului nu a fost ales întâmplător. În zonă erau multe răchite (n.r. o specie de salcie), date fiind și iazurile și pădurea impunătoare din comună. În plus, oamenii aveau o tradiție și o pricepere aparte în a confecționa obiecte din răchită. Era și firesc, aveau multă materie primă. Inițial, părea doar un atelier ca multe altele din perioada comunistă, puțin profitabil, fără prea mare utilitate economică, dar care dădea de muncă oamenilor și îndeplinea criteriile de 0% șomaj ale strategiei economice naționale din perioada dictaturii ceaușiste.

 „Toate mergeau la export”

În realitate, priceperea meșteșugarilor de la Durnești, câteva mostre bine plasate și mai multe negocieri reușite au pus pe picioare în comuna de la granița României o adevărată mini-industrie de împletituri din răchită. Oamenii de la Durnești nu făceau coșărci de pus ciucălăii de porumb sau merele, ci marfă de lux pentru Occident. Așa cum explică Georgeta Ciomaga, se lucrau diferite modele, diferite forme, cu o multitudine de utilități: „Se produceau lucruri din răchită, dar de cea mai bună calitate. Erau coșuri de rufe, coșuri de umbrelă, coșuri pentru câini, navete, coșuri pentru sticle. Multe s-au lucrat. Era o diversitate foarte mare. Și de o calitate excepțională. Orice cerea angajaților de aici, se făcea. În orice formă, pentru orice aveai nevoie. Doamne ce lucruri se mai făcea aici. Păcat că nu mai sunt”.

Răchita era cojită sau fiartă, în funcție de tipul materialului, bine curățată, împletită în formele dorite și la numărul cerut de cei care făceau comanda. Ulterior, produsul era lăcuit și ambalat corespunzător. „Se uscau coșurile, după aceea se băgau la baia de lac, se lăcuiau, iar după acea se împachetau în hârtie albă cu sfoară. Ca la fabrici care se respectau”, adaugă săteanca. Impresionați de calitatea lucrărilor, occidentalii au cerut pe bandă rulantă obiecte din răchită împletită de la Durnești. Atelierul avea contracte cu agenți economici din Statele Unite și Germania.

„Toate mergeau la export. Erau multe comenzi. Coșuri rotunde de rufe, coșuri pătrate de rufe, erau mai multe specialități. Plecau în America,  în Germania. Absolut toate mergeau la export. Noi primeam comenzile, le executam și le trimiteam”, precizează Georgeta Ciomaga. Pentru o asemenea marfă de export, pentru a primi comenzi în continuare, meșterii împletitori trebuia să aibă câteva calități esențiale. „Trebuia să ai îndemânare, chef de lucru, voință ca să-ți iasă cât mai bun, dragoste de meșteșug. Vagoane de coșuri și tot felul de obiecte am lucrat. Erau multe comenzi”, mărturisește și Costică Ciomaga.

O lume care s-a schimbat

Datorită comenzilor și a exportului susținut, atelierul de la Durnești a rezistat și comunismului și primului deceniu și jumătate de tranziție. Nu a mai rezistat însă schimbărilor de pe piață și noilor tendințe. Soții Ciomaga și alți săteni mărturisesc că toate aceste lucrări de artizanat au devenit deodată prea scumpe pentru o piață pe care-și făcuseră loc obiecte asemănătoare, dar din plastic, venite mai ales din zona asiatică, mult mai ieftine. „Erau comenzi tot mai puține și în 2004 s-a închis atelierul. De atunci am mai lucrat dar așa pentru ceea ce-mi trebuia pe lângă casă. Găsim niște răchită, ici pe colo, pentru noi, pentru casă”, mărturisește tanti Georgeta.