O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist
DIN CAIETUL MEU DE ÎNSEMNĂRI
Poetul, eseistul şi criticul literar spaniol Juan Carlos Abril, în „Observator cultural” nr. 978 din 2019, despre poezie, într-un interviu acordat Doinei Ioanid: „Da, poezia este o necesitate de expresie, deşi, ca limbaj vorbit, trebuie să o învăţăm. Ne este dificil atunci când nu cunoaştem codul, ne încarcă cu semnificaţiile şi complexitatea sa şi avem tendinţa să abandonăm lectura poeziei dacă nu suntem specialişti. Poezia este precum matematica, trebuie să o înveţi pas cu pas. Poezia – fie că e verbală sau nu – este forma artistică prin care obiectivăm lumea, iar fiinţa umană întotdeauna a dorit să arate lucrurile aşa cum sunt, în perplexitatea şi uluirea de a fi viu, cu toate contradicţiile sale.”;
Citesc „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018), un roman scris de Dan Lungu. Reţin: 1. „Am fost educaţi să privim tot înainte, în monitoare, să nu întoarcem capul”; 2. „Dincolo de monitoare este jungla. Capătul lumii e acolo unde eşti offline”; 3. „O altă epistemologie înseamnă alt stil de viaţă”; 4. „Suprafaţa apei şi ecranele au mult mai multe în comun decât pare la prima vedere”; 5. „Orice speranţă e o fantă prin care se întrezăreşte o lume mai bună, o altă realitate”; 6. „Nici un apelativ nu este absolut întâmplător, ci e o atribuire identitară”; 7. „Ai sentimentul unei violenţe subtile atunci când lucrezi cu numere mari şi al unei trădări a umanului”; 8. „Mereu am avut sentimentul că toţi consilierii sunt oamenii sistemului şi tot ce-i mai bun pentru tine lasă la urmă, e ultima ofertă”; 9. În sat „până şi mirosurile se separă: în faţă te întâmpină mireasma de trandafiri sau regina nopţii, iar în spate cea de balegă sau de găinaţ”; 1o. „Întreaga realitate a satului se sprijină pe suveicile cuvintelor care ţes încontinuu”;
Pavel Şuşară despre femeie: „În literatură (artă în general) există o metaforă a feminităţii, chipul ei nu apare explicit, el este subînţeles în logica interioară a discursului. Tipuri de femei: a) femeia solitară (apăsată de vagi melancolii); b) femeia multiplicată (îşi caută febril o identitate); c) femeia astrală (cu chip rece şi animată subtil de nostalgia cuplului); d) femeia angelică; e) femeia demonică (ambele aspirante unice către absolutul feminin)”;
Valeriu Nicolae, în „Dilema veche” nr. 804 din 2019: „Havel scria că intelectualii ar trebui să prevadă şi să discute diversele ameninţări, orori sau catastrofe, iar politicianul ar trebui să îi asculte, să se gândească la cum ar putea acestea să fie evitate şi să acţioneze în consecinţă. În acest moment, rolurile în societate sunt aproape inversate: intelectualii şi jurnaliştii caută soluţii politice, iar politicienii sunt preocupaţi de a discuta ameninţările şi ororile datorate adversarilor lor politici. Partea de acţiune este elegant ignorată de toată lumea. Cele de mai sus le-am scris în 2012. Dan Diaconescu a fost înlocuit de Liviu Pleşoianu, Gigi Becali de Rareş Bogdan, iar Adrian Năstase de doamna Viorica Dăncilă.”;
În „Ramuri” nr. 7 din 2019, un poem de Adrian Popescu şi intitulat „Poeţii”: „Poeţii sunt defuncţii pentru care, / Cu ochii roşi, tulburi şi sticloşi, / Îmi mai luam o carte la culcare. / O terminam în cântec de cocoşi. // Dormeam, sfios, cu ea sub pernă, / Credeam că ei deţin secretul, / Prin care poţi avea, eternă, / O viaţă plină cu buchetul…// Nu semănau cu cei din cărţi, / Boemi notorii, ţara îi cinsteşte. / Traşi de dorinţe-n două părţi, / Maeştri în prisosul ce lipseşte. / De unde versurile minunate? // Îi alăptase vreo zeiţă? Cine? / Că nu au sângele de om în vine. / Şi dacă-l au de unde vine?”;
Farkas Jeno, în „Ramuri” nr. 7 din 2019, publică articolul „Cerchişti în mărturii inedite”. În conţinutul acestui articol, autorul prezintă cele trei abordări despre exil ale lui Nicolae Balotă: a) cea a lui Cioran („ce se caracterizează prin traumatism lingvistic, renegarea limbii şi fuga de condiţia de exilat”); b) cea a lui Ionescu („ce s-a dovedit a fi o reuşită invenţie, o virtute literară: absurdul, adică perfecţiunea maşinăriei lingvistice care funcţionează de minune…în gol”); c) cea a găsirii unei limbi ideale în exilul terestru biblic („parte a condiţiei noastre umane”);
Sever Voinescu, în „Dilema veche” nr. 802 din 2019, despre răspântie: „În toate mitologiile lumii, răspântiile stârnesc fiori. La intersecţia drumurilor se petrec mereu lucruri care scapă de sub control pentru că ceea ce, în general, era ordonat şi previzibil pe o cale se dezordonează şi se bulversează la impactul cu o altă cale. Direcţiile, clare pe orice drum, se relativizează la intersecţii şi paşii celui care străbate drumul nu mai merg inexorabil înainte. Pot fi la dreapta sau la stânga. Direcţia paşilor nu mai este dusă de drum. Voinţa călătorului devine decisivă. Şi de câte ori bietul om e pus să aleagă, el e pus, de fapt, într-o încurcătură. Drumul nu te încurcă; răspântia, însă, da. Şi mai adaug că, la intersecţie, nu se pune doar problema mea – „Pe unde o iau?” -, ci şi problema întâlnirii mele cu altul – „Cine are prioritate?”. Şi nu-i de glumă. Din aşa ceva se iscă războaie”;
Mark Twain: „Când te trezeşti făcând parte dintr-o majoritate, e timpul să faci o pauză şi să reflectezi”;
Rainer Maria Rilke despre poezie: „Totul este să preamăreşti. În poezie noi vorbim de cele mai multe ori despre creaţia lui Dumnezeu. În momentul în care ştii să preamăreşti smerit un om, un copac, o floare, o întâmplare din viaţă, o taină, se naşte poezia. Noi trăim din uitare în uitare, dar poezia înseamnă a-ţi aminti cumva ceea ce nu ai trăit încă”;
Cosmin Ciotloş, în „Dilema veche” nr. 802 din 2019, scrie despre ultima carte a botoşăneanului Dan Sociu, intitulată „Uau”. Aprecierile sunt pozitive, zic eu că „eXcesiv” de pozitive. Interesant este faptul că recenzentul îi găseşte şi o linie pe care ar continua-o: Arghezi – Stănescu – Cărtărescu;
Winston Churchill către Stalin la Yalta, când a fost tranzacţionată România: „Hai să nu ne împiedicăm de nimicurile astea…”;
Calinic Botoşăneanul, în „Ziarul Lumina” din 23 august 2019: „În cartea neamului se spune că Adam a trăit 930 de ani, Set 912 ani, Enos 905 ani, Cainan 910 ani, Maleleil 895 de ani, Iared 962 de ani, Enoh 365 de ani – el fiind luat la Domnul în cer -, Matusalem a trăit 969 de ani, el devenind simbolul longevităţii, în sfârşit, Lameh a trăit 753 de ani şi Noe 950 de ani. Începând cu această perioadă, vârsta omului scade gradual. (…) După potop apare un declin brusc al mediei de viaţă, aşa că are loc şi o scădere semnificativă a vârstei oamenilor: Sem a trăit 600 de ani, Arfaxad 465 de ani, Şelah 460 de ani, Terah 205 ani, Sarra 127 de ani, Avraam 175 de ani, Isaac 180 de ani, Iosif 110 ani şi Moise 120 de ani”;
Reţin din Gabriela Glăvan:
- „În faţa bisturiului, orice stomac începe să vorbească”;
- „Un cerc hermeneutic încolăcit în jurul unui picior de lemn”;
- „Fericirea stomacului e o istorie cu un singur adevăr”;
- „Femeile mioape nu mor în rochii celebre”;
Dan Lungu, în romanul „Pâlpâiri” (Editura „Polirom”, 2018), despre sat: „Lucrurile au simplitatea unui echilibru reglat de generaţii într-o lume aproape neschimbată. Numai că de vreo trei generaţii lumea a început să se schimbe – iute, uneori indigest de iute. Din vechiul echilibru a rămas o poveste frumoasă, de spus nepoţilor şi în filmele documentare” (p. 30);
Poetul spaniol Juan Carlos Abril, într-un interviu acordat Doinei Ioanid ( vezi „Observator cultural” nr. 978 din 2019), despre poezie: „În mod clar, poezia se poate dezvolta pornind de la vocaţie, în sensul etimologic de chemare. Poezia care ne atinge cu adevărat, care ne mişcă profund face apel la inteligenţă emoţională, iar dacă un text reuşeşte să creeze o punte de legătură cu cititorul, are loc un transfer, un act de solidaritate care este actul poetic, prin care celălalt primeşte un conţinut, un sens, o vibraţie. În acest punct se creează acel lucru care ne marchează şi ne face să simţim”;
Andrei Pleşu, în „Dilema veche” nr. 809 din 2019, despre romanul „Don Quijote”: „…nu e romanul unui singur destin, al unei singure căi: calea lui Don Quijote. E şi calea lui Sancho Panza. Două drumuri poate urma omul pentru a se mântui: drumul eroului, dar şi drumul scutierului, al celui care slujeşte şi însoţeşte eroul. Nu toţi putem fi „eroi”. Nu oricine e făcut să răstoarne lumea întreagă cu pârghia duhului său. Dar e dată oricui şansa de a intra în serviciul celor care o pot face. Şansa de a sluji un destin mare poate fi începutul unui destin la fel de mare”;