Nicolae Iorga, istoric, critic literar, memorialist, dramaturg, poet, om politic, profesor universitar și academician, s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoșani, iar tatăl său, Nicu Iorga, era avocat, relatează agerpres.ro.

A fost un copil precoce, învățând să scrie și să citească la o vârstă mică, inclusiv în limba franceză. A urmat clasele primare în localitatea natală (1878-1881), apoi studiile liceale la Botoșani (1881-1886) și la Liceul Național din Iași (1886-1888), unde și-a luat și bacalaureatul.

Casa Memorială Nicolae Iorga, din Botoşani.

În septembrie 1888 a intrat la Facultatea de Litere a Universității din Iași, unde, în 1889, și-a susținut licența în limbile clasice, obținută cu mențiunea ‘magna cum laude’, se arată în ‘Dicționarul general al literaturii române’ apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2005). După ce obține o bursă, în octombrie 1890 își continuă studiile la L’École Pratique des Hautes Études din Paris, iar în perioada 1891-1893 face călătorii de documentare în orașe din Italia, Germania și Marea Britanie.

În 1892 a obținut, la Paris, titlul de diplomat al Școlii de Înalte Studii Politice, iar în 1893 și-a luat doctoratul în filosofie la Leipzig, se menționează în lucrarea ”Guverne și guvernanți. 1916-1938”, autori Ion Mamina și Ioan Scurtu (Editura Silex, București, 1996). Revenit în țară, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor (din octombrie 1894), apoi profesor titular (din 1895) la Catedra de istorie medie, modernă și contemporană de la Universitatea din București.

În perioada 1895-1902 și-a continuat cercetările în biblioteci și arhive occidentale, a publicat studii, a editat culegeri de documente, a călătorit și a conferențiat în țară și în străinătate.

A debutat în presă la ziarul ‘Romanu’ din Roman, în iunie 1884. În 1890 a publicat în ziarul ‘Lupta’, condus de G. Panu, o cronică la drama ‘Năpasta’ de I.L. Caragiale și ulterior a susținut aici cronica literară. În același an a început să scrie la ‘Convorbiri literare’, ‘Revista nouă’, ‘Contemporanul’, ‘Arhiva’, ‘Lupta’, ‘Era nouă’, ‘Drapelul’ și a colaborat la publicația ‘Encyclopédie française’ din Paris. Din 1892 colaborează la ‘Revue historique’ din Paris, iar în 1893 debutează editorial cu ‘Poezii (1890-1893)’ (‘Dicționarul general al literaturii române’, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005).

În cadrul bogatei sale activități publicistice, Nicolae Iorga a editat și a condus numeroase ziare și reviste, precum ”Cuget clar”, ”Drum drept”, ”Floarea darurilor”, ”Neamul românesc”, ‘Neamul românesc literar’, ”Ramuri”, ”Revista istorică”, ”Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeennes”, colaborând totodată la alte publicații ale vremii, se menționează în dicționarul ‘Membrii Academiei Române (1866-2003)’ (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003).

Casa Memorială Nicolae Iorga, din Botoşani.

La 10 mai 1906 Nicolae Iorga a scos la București primul număr al ziarului ‘Neamul românesc’, care a apărut până în 1940. În 1901 i-a apărut lucrarea ‘Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821)’ (două volume), în 1904 publică ‘Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688’ și ‘Istoria lui Ștefan cel Mare’, în 1907 îi apare primul volum din ‘Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea – de la 1821 înainte’ (următoarele volume apar în 1908 și 1909), iar în 1908 i-a apărut primul volum din ‘Istoria Bisericii române și a vieții religioase a românilor’ (un al doilea volum a apărut în 1909).

În aprilie 1910, Nicolae Iorga împreună cu A.C. Cuza pun bazele Partidului Naționalist Democrat. După izbucnirea Primului Război Mondial, în perioada neutralității României (1914-1916) Nicolae Iorga s-a pronunțat pentru intrarea țării în război de partea Antantei. După război, în 1924 a constituit Partidul Naționalist al Poporului, care, în anul următor, se integrează în Partidul Național, Nicolae Iorga devenind copreședinte, alături de Iuliu Maniu. În septembrie 1932 Nicolae Iorga a decis să revină la denumirea inițială a partidului său, și anume Partidul Naționalist-Democrat, care s-a consacrat acțiunii de educație morală, politică și culturală a poporului român. ‘În același timp, Partidul Naționalist-Democrat și mai ales liderul său au desfășurat o energică luptă împotriva Gărzii de Fier și hitlerismului, pentru apărarea independenței și integrității teritoriale ale României’, se arată în lucrarea ‘Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură’ (autor Ioan Scurtu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996).

Nicolae Iorga în Parlament, 1933.

A fost președinte al Consiliului de Miniștri (aprilie 1931- mai 1932), ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor (aprilie 1931 – mai 1932), ministru ad-interim la Interne (aprilie-mai 1931). În perioada regimului de autoritate monarhică instituit de regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga a fost ministru secretar de stat (10 februarie – 30 martie 1938) și consilier regal (din 30 martie 1938), se arată în lucrarea ”Guverne și guvernanți. 1916-1938”, autori Ion Mamina și Ioan Scurtu (Editura Silex, București, 1996). Deputat și senator în mai multe legislaturi, Nicolae Iorga a fost și președinte al Adunării Deputaților (1919-1920), precum și președinte al Senatului (1939), indică și dicționarul ‘Membrii Academiei Române (1866-2003)’ (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003).

Casa Memorială Nicolae Iorga, din Botoşani.

Istoric de reputație internațională, Nicolae Iorga a efectuat cercetări istorice timp de peste 50 de ani, concretizate în peste 1. 000 de volume, 12.755 articole și studii, 4. 963 recenzii, care acoperă toate domeniile istoriei românilor și ale istoriei universale, conform dicționarului ‘Membrii Academiei Române (1866-2003)’. A întreprins numeroase investigații în arhivele din țară și străinătate, rezultatele acestora fiind publicate în volume de documente precum ”Acte și fragmente cu privire la istoria românilor” (3 volume, 1895-1897), ”Studii și documente cu privire la istoria românilor” (31 de volume, 1901-1916).

Dintre lucrările sale de sinteză amintim: ”Istoria românilor” (10 volume, 1936-1939), ”Istoria literaturii române în secolul XVIII” (1901), ”Istoria învățământului românesc” (1906), ”Istoria armatei românești” (două volume, 1910, 1919), ”Istoria artei românești” (1930), ”Istoria Bucureștilor” (1939) ș.a. A fost un excelent istoric al Bizanțului și al Imperiului Otoman. Cercetările sale s-au extins și asupra istoriei Cruciadelor, a unor popoare balcanice sau a unor state din vestul Europei și a legăturilor acestora cu poporul român. ”Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că N. Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei”, spunea George Călinescu.

Casa Memorială Nicolae Iorga, din Botoşani.

În iulie-august 1908 Nicolae Iorga a organizat la Vălenii de Munte primele cursuri ale Universității Populare, care aveau să se desfășoare ulterior neîntrerupt până în 1915 și apoi din 1921 până în 1940. De numele său se leagă înființarea unor importante instituții de cercetare istorică: Institutul de Studii Sud-Est Europene (inaugurat în ianuarie 1914), unde Iorga a ținut cursuri și a editat, în limba franceză, un buletin al institutului; Institutul de Studii Bizantine (1937) și Institutul pentru Studiul Istoriei Universale (1 aprilie 1937), înființate la București; Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris (1922); Casa Română din Veneția. În 1923 a întemeiat Fundația Culturală pentru Studenți ‘N. Iorga’.

În martie 1929 a fost ales rector al Universității din București, funcție pe care a deținut-o până în 1932, potrivit site-ului https://unibuc.ro/.

S-a impus și ca scriitor, cu volume de versuri, jurnale de călătorie, peste 40 de piese de teatru, cele mai multe de inspirație istorică (”Mihai Viteazul”, ‘Un domn pribeag’, ”Cantemir bătrânul”, ”Constantin Brâncovenu” ș.a.). Se remarcă, de asemenea, prin volume de memorialistică (”O viață de om, așa cum a fost”, 1934), portretistică (”Oameni care au fost”, 1911), jurnale de călătorie (”Drumuri și orașe din România”, ”Note de drum. Prin Germania”, ”America și românii din America” ș.a.).

A contribuit la îmbunătățirea nivelului cultural al românilor, atât prin scris, cât și prin conferințe ținute la Ateneul Român, în cadrul Ligii Culturale (al cărei președinte a fost începând din 1919) și mai cu seamă în cadrul cursurilor de vară de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, înființată de el.

La 9 aprilie 1897 Nicolae Iorga a devenit membru corespondent, apoi, la 26 mai 1910, membru titular al Academiei Române. A fost, de asemenea, președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1924-1927). Personalitate remarcabilă a culturii românești, Nicolae Iorga a aparținut deopotrivă culturii universale. A fost membru al unor instituții și societăți științifice de prestigiu din întreaga lume: Academie des Inscriptions et Belles Letters din Paris, Academia de Istorie din Santiago de Chile, Societatea de geografie din Lisabona. A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Alger, Barcelona, Bratislava, Cernăuți, Geneva, Lyon, Oxford, Paris, Roma, Strasburg etc. În 1919 a fost decorat cu Legiunea de Onoare, în grad de Comandor, iar în 1925 i-a fost decernat Premiul Național.

Nicolae Iorga vorbind într-o sesiune la Academia Română (vizavi, scriitorul Mihail Sadoveanu), 1933.

Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari la 27 noiembrie 1940, la marginea comunei Strejnic din județul Prahova, după ce fusese ridicat din locuința sa de la Sinaia.

La 28 noiembrie 1965, la Vălenii de Munte a fost inaugurată casa memorială ‘Nicolae Iorga’ și a fost dezvelit un bust al savantului.

Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, fondat la 1 aprilie 1937, a fost ulterior reorganizat, iar titulatura sa a cunoscut mai multe schimbări. În noiembrie 1965 i-a fost atribuit numele întemeietorului, Nicolae Iorga, iar după 1989 Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” a revenit în subordinea Academiei Române, după cum se menționează pe site-ul https://www.iini.ro/.