În ziua din Duminica Învierii, doi ucenici ai Domnului, Luca şi Cleopa, călătoreau înspre un sat,„al cărui nume era Emaus” (Luca 24, 13) şi care se afla la câţiva kilometri de Ierusalim. Ei erau foarte trişti. Purtau în inima lor, tragedia răstignirii lui Hristos din Vinerea Mare.
Erau convinşi că totul s-a terminat odată cu răutatea oamenilor care au crezut că Îl pot omorî pe Dumnezeu. Crucea era pentru ei realitatea care le-a zădărnicit toate speranţele. Părea că Învăţătorul lor nu s-a ţinut de promisiunea că va învia a treia zi din morţi.
Suferinţa Crucii era mult prea puternică, prea apăsătoare, ca să mai creadă în biruinţa morţii prin înviere. De aceea, în drumul lor spre Emaus, povesteau despre cele întâmplate în Ierusalim zilele trecute. Privirile lor dansau în pulberea pământului. Frunţile le erau îngândurate. Iar inimile se hrăneau cu pâinea amară a tristeţii şi a nedumeririi. La un moment dat, în toată dezamăgirea şi tristeţea lor, se apropie de ei, pe neaşteptate, un Străin, Care devine instantaneu companionul lor de drum. Străinul era Hristos, însă aceştia nu Îl recunosc. Aici nu este vorba despre uitare sau ignoranţă, ci de faptul că Însuşi Hristos, Străinul, făcea ca ei să nu Îl poată identifica, chiar dacă arăta ca înainte.
De ce? Pentru că Hristos voia să fie recunoscut în altceva, nu în cuvântul pe care îl împărtăşea. Apoi, Străinul intră în vorbă cu ei. Le pune o întrebare, care am spune noi, a picat ca nuca în perete: „ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?” (Luca 24, 17). Altfel spus, de ce vă pierdeţi vremea discutând asemenea lucruri? Cleopa, puţin mai îndrăzneţ, răspunde, cu indignare şi uimire, tot printr-o întrebare: Tu eşti singurul străin de tot ceea ce s-a întâmplat cumplit în zilele acestea în Ierusalim? Tu eşti singurul neinformat de faptul că „Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24, 19) a fost „osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri” (Luca 24, 20)? Ba mai mult decât atât, femeile mironosiţe au mers la mormântul, unde a fost îngropat Iisus, şi l-au găsit gol. Deci, orice speranţă legată de Învăţătorul nostru ni se pare spulberată.
Străinul, auzind aceste cuvinte, le reproşează celor doi, grăindu-le astfel: „O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26). Și a început să le tâlcuiască toate textele din Scriptură care se refereau la El, că va suferi, că va fi răstignit și că a treia zi va învia. Ucenicilor le place cum le vorbește acest companion. Timpul a trecut repede și au ajuns spre seară în satul Emaus. Străinul este invitat la cină. Luca și Cleopa au dorit ca Cel care le-a vorbit așa de frumos, încât a reușit să aprindă inimile lor de viață și cunoaștere, să poposească în casa lor și să cineze. Fapt care s-a și întâmplat.
Ospitalitatea lor este răsplătită cu ceva la care nici măcar nu se gândeau. Așa este Dumnezeu: dăruiește omului mult mai mult decât se așteaptă și crede că ar merita. Toți sunt așezaţi la masă. Străinul ia pâinea, o binecuvintează, o frânge şi o dă ucenicilor Luca şi Cleopa. În acest moment se întâmplă ceva extraordinar: concomitent cu frângerea pâinii, ei Îl recunosc pe Hristos, Care se face nevăzut. Abia acum şi-au dat seama că Străinul Care i-a însoţit tot drumul nu a fost altcineva decât Hristos cel răstignit şi înviat. Ucenicii Luca şi Cleopa doar prin frângerea pâinii, prin Sfânta Împărtăşanie au primit certitudinea Învierii. Tristeţea şi nedumerirea lor au fost transformate în „arderea inimii”, care nu este altceva decât lumina şi căldura bucuriei. Le-a înviat mai întâi inima şi apoi le-a dăruit o minte în stare de a-L recunoaşte că este El cel înviat. Au priceput că atunci când Hristos a devenit nevăzut, atunci când a dispărut, au primit harul de a-L vedea şi mai bine.
Cu alte cuvinte, au fost hărăziţi cu o vedere interioară care este capabilă să sesizeze, în chip limpede şi lămurit, cele nevăzute. Sfânta Împărtăşanie ne dă puterea ca să înviem, cu adevărat, ori de câte ori suntem răpuşi de arşiţa tristeţilor, de povara singurătăţii, otrava urii sau de frica nesiguranţei.
Având în minte toate acestea, putem afirma cu certitudine că experienţa de la Emaus, adică împărtăşirea cu Hristos şi trăirea adevărului că cele nevăzute sunt infinit mai esenţiale decât cele materiale sau că cele din urmă (cele vizibile) îşi capătă adevărata valoare doar luminate de cele nevăzute, este unica salvare de la tristeţile şi nedumeririle lumii de astăzi. Doar Emausul Liturghiei poate schimba inimile noastre în lumină, bucurie şi linişte de la Dumnezeu, pentru că este singura „fereastră prin care putem să vedem cerul”. Şi, Doamne, câtă nevoie avem de cer pentru a scăpa de iadul păcatelor!
Să ne fie sărbătorile luminoase, paşnice şi pline de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!
Urmăriți știrile Botosani24.ro și pe Google News