Pe 15 mai 2023 se împlinesc 150 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza domnitorului Unirii Principatelor Române de la 1859 – Mica UNIRE a românilor. Cuza a rămas rămas în istorie ca ”domnul Unirii” şi personalitatea cea mai importantă a începutului perioadei de modernizare a României.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad fiind descendentul unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova. A murit la data de 15 mai 1873, la Heidelberg, în Germania.
Enciclopedia României îl prezintă drept un om politic, domn al Principatelor Unite, care deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil.
A fost un personaj secundar, cu o mamă de origine greco-italiană, ales domn al celor două principate, în speranța că va fi ușor de manipulat. Doar că nu a fost așa.
Familia lui Alexandru Ioan Cuza
Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova.
Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată.
În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.
Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
A avut doi copii cu amanta Maria Obrenovici, pe care i-a recunoscut, iar soția sa i-a adoptat și s-a ocupat de creșterea și educația loc.
A studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, dar şi pe Matei Millo, viitorul mare actor. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a obţinut bacalaureatul în litere, în 1835. A urmat cursuri la Pavia şi Bologna, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
A revenit în ţară, intrând cu gradul de cadet în armată pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837). În februarie 1840 a plecat, din nou, la Paris, unde şi-a continuat studiile.
În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza. A lucrat în administraţie, sub domnul Mihail Sturdza, ca director la Ministerul din Lăuntru (de Interne).
Cuza și Revoluția de la 1848
Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat revoluţionarilor moldoveni adunaţi la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iaşi, unde s-a pronunţat pentru realizarea unui program de reforme.
Câteva zile mai târziu, Cuza a propus chiar înarmarea participanţilor pentru a-l forţa pe domnul Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti, notează lucrarea ”Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).
Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu forţa armată, Alexandru Ioan Cuza împreună cu alţi 12 fruntaşi au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman.
Viitorul domn, alături de alţi şase revoluţionari, au reuşit să se refugieze, cu ajutorul consulului englez din Galaţi să ajungă la Brăila. De aici, obţinând paşaport austriac au trecut în Transilvania.
A participat la Marea Adunare Națională de la Blaj
Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848. A mers, apoi, în Bucovina, unde a organizat la 9 iunie 1848, la Cernăuţi,
Comitetul revoluţionar moldovean, care l-a împuternicit pe Mihail Kogălniceanu cu redactarea unui program de revendicări sociale şi politice. Din cauza epidemiei de holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns, apoi la Paris, şi, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii, aminteşte lucrarea de mai sus.
A ocupat importante funcţii în justiţie şi administraţie, în perioada 1842-1959: preşedinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851), pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857).
Dorind să-l atragă de partea sa, caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride l-a reintegrat pe Cuza în armată, cu gradul de sublocotenent (martie 1857), pe care l-a avansat la gradul de locotenent, apoi de căpitan, maior şi colonel în august 1858.
A fost numit ajutor al hatmanului (septembrie 1858) şi, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu, Alexandru Ioan Cuza a devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul oştirii moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze.
În urma falsificării alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857) de către caimacamul Nicolae Vogoride, Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab, un gest cu importante ecouri atât în ţară cât şi în străinătate.
Ulterior, alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câştigat de unionişti: din 83 de deputaţi numai doi s-au pronunţat împotriva Unirii.
Ales deputat de Galaţi, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei.
Cum a ajuns Cuza domnitor în Modova și Țara Românească
În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât şi în Ţara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei.
În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, fără a încălca formal Convenţia de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti.
Unirea principatelor – realizarea statului modern român
Prin acest act politic al dublei alegeri, naţiunea română a obţinut o certă victorie în realizarea statului modern român.
În primii trei ani de domnie, principalul obiectiv politic a fost recunoaşterea dublei sale alegeri ca domn de către Puterile garante şi Poartă. După o serie de demersuri politico-diplomatice, Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut, în mod excepţional, la 1/13 aprilie 1859, de iure, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Poarta au recunoscut la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul domniei lui Cuza.
Abia spre sfârşitul anului 1861, după îndelungi şi controversate dezbateri, Conferinţa reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în problema unificării politice şi administrative a Principatelor, hotărârile ei regăsindu-se în ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei” din 22 noiembrie 1861. În Proclamaţia către naţiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la cunoştinţă că ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată… Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie”, potrivit ”Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).
Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, ”Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării, consemnează volumul ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc.
A fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii radicali.
Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 – 26 ian./7 febr. 1865).
La 2/14 mai 1864, domnitorul a dizolvat Parlamentul şi în urma unui plebiscit (10/22-14/26 mai) au fost aprobate o nouă Constituţie numită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care întărea prerogativele domneşti şi o nouă lege electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului. În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancţionat şi promulgat Legea agrară, prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, limitându-se însă pământul expropiabil la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani.
Aplicarea legii a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri inferioare calitativ, notează volumul amintit mai sus.
Au fost promulgate, la 2/14 şi la 4/16 decembrie 1864, un Cod civil şi un Cod penal şi de procedură penală. Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc.
Proiectul de lege „asupra organizării instrucţiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.
În plan extern, a fost semnată la Viena (iunie 1865), Convenţia româno-austriacă privind reglementarea serviciului telegrafic şi a aderat (iulie 1865) la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris (mai 1865).
Contracandidații outsiderului Cuza
În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.
Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoare.
Fiecare dorea unirea, dar cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii politice. Însă, la rândul lor, în interiorul acestor grupări existau diverse tabere fiecare având candidaţi redutabili pentru funcţia supremă, personalităţi bine pregătite cu experienţă în administraţie.
În Moldova, în partea liberală se vehiculau nume precum Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce la conservatori de departe cea mai bună expertiză o avea fostul domn Mihail Sturdza, existând şi voci care îl preferau pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza.
În Ţara Românească, situaţia era asemnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.
În acele clipe a apărut în prima plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment.
El era un outsider pentru candidatura la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local.
În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar redutabil.
Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat.
Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.
În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel.
Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României, fost coleg de școală de-al său), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.
Abdicarea lui Cuza
Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberali-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23) 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit ”dorinţei naţionale” depunea ”cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).
Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil. S-a retras la Viena, apoi la Florenţa, şi a murit în Germania, la Heidelberg, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost adus în ţară şi înmormântat în comuna Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial osemintele sale au fost aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Sursă: Enciclopedia României, Agerpres
Google News
Economie3 ani ago
Eveniment3 ani ago
Eveniment3 ani ago
Eveniment4 ani ago
Actualitate3 ani ago
Actualitate3 ani ago
Eveniment4 ani ago
Eveniment3 ani ago
