În data de 15 ianuarie se celebrează Ziua Culturii Naționale. De asemenea în fiecare an, la această dată se sărbătorește ziua nașterii poetului național Mihai Eminescu, care s-a născut acum 175 de ani, relatează alba24.ro.

Mihai Eminescu, născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani, a fost poet, prozator, dramaturg și jurnalist, considerat de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Cu o educație filosofică solidă, creația sa poetică reflectă influențele marilor sisteme filosofice ale vremii, de la filosofia antică – Heraclit și Platon – până la ideile romantismului și teoriile filosofilor Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

Eminescu a fost membru activ al societății „Junimea” și redactor la ziarul „Timpul”. Primul său poem a fost publicat la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deși a avut o viață scurtă, de doar 39 de ani, a lăsat o moștenire literară impresionantă – poezie, proză, dramaturgie – și numeroase articole publicistice. Manuscrisele sale, reunite în 46 de volume ce însumează aproximativ 14.000 de pagini, au fost donate Academiei Române de către Titu Maiorescu, pe 25 ianuarie 1902.

Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în Bucureşti. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru al Academiei Române.

15 ianuarie – Ziua lui Eminescu – ”Luceafărul poeziei românești”

Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei românești” ajunge la inimile celor care îl omagiază. Anul acesta se împlinesc 173 de ani de la nașterea celui mai mare poet român, care, chiar dacă îl trecem cu vederea de-a lungul anului, se face simțit prin poemele cunoscute.

Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri. Nu este român care la școală nu a învățat măcar o poezie de Eminescu sau vreun îndrăgostit care nu a putut alege vreun poem al poetului, pe care să-l recite iubitei.

În Alba Iulia, una dintre cele mai bune școli îi poartă numele marelui poet, Școala Generală Nr.7 „Mihai Eminescu”, iar pe Aleea Scriitorilor stă la loc de cinste bustul acestuia. Aproape în toate orașele din România o școală sau un liceu îi poartă numele. Este simbolul Culturii Naționale.

Ziua de 15 ianuarie, a fost aleasă ca Zi a Culturii Naționale, întrucât reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu (1850 – 1889). Ziua Culturii Naționale a fost stabilită prin Legea Nr. 238 din 7 decembrie. Este o sărbătoare națională, care are loc anual în România pe 15 ianuarie cu scopul de a promova cultura, arta, și efortul academic.

15 ianuarie – Ziua lui Eminescu – cele mai cunoscute poezii

Printre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu amintim „Somnoroase păsărele”, „Floare albastră”, „Luceafărul”, „Scrisoarea I” „Scrisoarea II”, „Scrisoarea III”, „Scrisoarea IV”, „Lacul”, „Revedere”, „Pe lângă plopii fără soț”, dar și altele care cu siguranță au rămas în memoria oricărui iubitor de poezie și nu numai.

„Fiind băiet păduri cutreieam” este printre primele poezii ale lui Eminescu, care evocă copilăria lui la Botoșani și Ipotești.

„Alături teiul vechi mi se deschide:

Din el ieşi o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,

Cu fruntea ei într-o maramă deasă,

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

Călcând pe vârful micului picior,

Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arăta;

Iar păru-i blond şi moale ca mătasa

Grumazul alb şi umerii-i vădea.

Prin hainele de tort subţire, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin”.

„Luceafărul” este una dintre cele mai celebre poezii, care a fost începută în 1873 și a fost scrisă și finalizată de-a lungul multor ani, ajungând să fie publicată în 1883.

În 2009, a fost omolgat de către Academia Recordurilor Mondiale ca fiind cel mai lung poem de dragoste.

„A fost odată ca-n povești

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți

Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți

Ea pasul și-l îndreapta

Lângă fereastra, unde-n colț

Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce,

Pe mișcătoarele cărări

Corăbii negre duce,

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata,

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata”.

„Pe lângă plopii fără soț” este poezia care evocă iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle. Cei 29 de plopi albi aflați pe Șoseaua Bucium din municipiul Iași au fost inspirația poetului în compunerea poeziei.

„Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți-

Tu nu mai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nțelegea-

Tu nu mai înțeles.

De câte ori am așteptat

O șoaptă de răspuns!

O zi din viață să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, și să mor”.

„Scrisoarea III” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, publicată pentru prima oară pe 1 mai 1881 în revista Convorbiri literare.

Poezia este structurată pe două părți: prima parte reprezintă trecutul glorios al ostașilor români în contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satiră la adresa societății contemporane poetului și a lipsei de patriotism al contemporanilor.

Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor în contrast cu vitejia ostașilor români din trecut. Poemul este o reprezentare epică a Bătăliei de la Rovine. Personajul principal din poezie este Mircea cel Bătrân.

15 ianuarie – ziua lui Eminescu: viața și cariera

Pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici, Mihai Eminescu (născut Mihai Eminovici).

Își petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Aceste momente le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”.

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a, fiind al cincilea elevi din cei 82 de colegi. După terminarea claselor primare face două clase de gimnaziu și părăseşte şcoala în 1863. Revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Se angajează ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi primărie și mai pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. Astfel că, în luna ianuarie a anului 1866, când moare profesorul de limba română, Aron Pumnul, elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată Mihai Eminovici.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.

Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. În acești ani a vrut să aibă contact direct cu poporul, limba, obiceiurile şi realitatea românească.

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi duce la capăt proiectul și ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.

Continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris și face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena unde urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi.

Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”. Tot în această perioadă debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin, iar Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. Director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui și redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “ sunt activitățile poetului la Iași.

Continuă să publice în „Convorbiri Literare” și devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură și necazuri în familie, i-au murit mai mulți frați și își pierde și mama.

15 ianuarie – ziua lui Eminescu: iubirea și moartea

S-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor întocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică și aici i se ruinează sănătatea. În 1833 scrie și marile lui poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”.

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 03.00) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

15 ianuarie – ziua lui Eminescu: controverse

După 129 de ani de la moartea poetului, încă nu se știe motivul pentru care s-a stins din viață. Mihai Eminescu a fost internat într-un centru de sănătate, înainte să moară, pe motiv că ar fi înnebunit.

Cu timpul s-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe simptome adevărate. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului.

Și totuși i s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.

Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie”. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu nota în unul din jurnalele sale:

“Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r. – Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”.

Tot medicul Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.

15 ianuarie – ziua lui Eminescu: legătura cu Alba

Prezența lui Mihai Eminescu în Alba Iulia, în urmă cu 157 de ani, este strâns legată de îndelunga sa şedere la Blaj, mai-septembrie 1866.

Este perioada în care Școlile româneşti din Blaj erau cele mai „înalte” din Transilvania. Cursurile lor erau urmate, deopotrivă, de elevi şi studenţi greco-catolici şi ortodocşi, printre care mulţi din Alba Iulia şi satele din jurul ei.

A locuit cu mai mulţi dintre elevii şi studenţii blăjeni, care i-au oferit modestele lor „cvartire” (găzduire), ca şi tradiţionalele lor mese, Eminescu le asculta cu interes discuţiile, intervenind destul de rar şi numai în domeniile în care era “expert”.

Din aceste prelungite discuţii, cele mai multe petrecute în serile şi nopţile de primăvară-vară, a putut să afle Eminescu şi alte date şi informaţii, unele de amănunt, despre Alba Iulia şi rolul ei jucat în istoria naţională de până atunci. În fond, era vorba de una dintre cele mai importante localităţi din Transilvania, situată la doar 40 de km de Blaj.

În Alba Iulia, una dintre cele mai bune școli îi poartă numele marelui poet, Școala Generală Nr. 7 „Mihai Eminescu”, iar pe Aleea Scriitorilor stă la loc de cinste bustul acestuia. Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri.

15 ianuarie – ziua lui Eminescu: scriitori şi critici literari despre poetul naţional al românilor

Personalitatea marcantă a lui Mihai Eminescu – atât în literatură, cât şi în jurnalism, în istorie ori în filosofie – i-a impresionat nu doar pe contemporanii săi, ci şi pe cei din generaţiile următoare, potrivit Agerpres.

Criticul literar Titu Maiorescu spunea, în studiul „Eminescu şi poeziile lui” (1889):

• ”Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”.

Bun prieten al lui Eminescu, scriitorul Ioan Slavici scria:

• „Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruinţelor puse de alţii. Numai rar de tot se întâmpla ca să fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce a scris, şi nemulţumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (…) Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română.”, conform volumului „Amintiri” (Editura Minerva, 1983).

Poetul Lucian Blaga amintea, în volumul ”Spaţiul mioritic” (Editura Cartea Românescă, 1936), despre ”Ideea Eminescu”:

• ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forţă. Nu ştiu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forţă. Pentru creşterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esenţială”.

Într-o înregistrare din arhiva Radiofonică (1955 sau 1957, cu o durată de 14 minute şi 33 de secunde), poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu:

• ”A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. (…) Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. (…) Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine (…), poezia aparţine limbii mai bine decât proza (…)”.

În volumul „Poezia lui Eminescu” (Editura Cartea Românească, 1930), Tudor Vianu aprecia:

• „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. (…) Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe, dintr-un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui şi aceea care explică prestigiul atât de covârşitor al operei sale”.

George Călinescu scria, în cartea „Viaţa lui Mihai Eminescu” (Editura pentru Literatură, 1964):

• ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Garabet Ibrăileanu afirma că

• „Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e aşa de mare faţă de predecesorii săi, încât nu mai poate fi vorba de o „evoluţie” a literaturii, ci de o săritură. Eminescu este părintele literaturii artistice române. Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei româneşti, având să fixeze prealabil şi limba literară.(…) Eminescu e mai mult decât un poet român de primul rang. El e în afară de dimensiunile literaturii române”. („Mihai Eminescu, studii şi articole”, Editura Junimea, 1974)

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta ”omul deplin al culturii româneşti”. El adăuga (în volumul „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, Editura Humanitas, 2014):

• ”Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filosofie posibile, e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”.

Critic literar şi eminescolog, acad. prof. dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga (devenită ulterior Maica Benedicta) nota în studiul „Eminescu – cultură şi creaţie” (1976):

• ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. (…) ”Lumina Lui, a Poetului, este veşnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă”.

Mihai Eminescu – Luceafărul. Cel mai lung poem de dragoste din lume

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

 

Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui și inima
Și sufletu-i se împle.

Și cât de viu s-aprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

*

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Și ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.”

– „O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.”

Trecu o zi, trecură trei
Și iarăși, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-și aducă
Și dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor
Marmoreele brațe,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față;

Dar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de-ntuneric.

– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ș-acuma,
Și soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.”

– „O, ești frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,  alba24
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde.”

– „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Și tu ești muritoare?”

– „Nu caut vorbe pe ales,
Nici știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înțeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine, alba24
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.”

– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să știi asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”

Și se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

• alba24

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori și de pripas,
Dar îndrăzneț cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furișează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.

Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– „Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.”

– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una.”

– „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.”

– „Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalț de subțiori
Te-nalță din călcâie;

Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața;

Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăși mă sărută.”

Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Și-i zise-ncet: – „Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.”

– „Tu ești copilă, asta e…
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume,

Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi.”

*

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”

– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –
Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?;

Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.”

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă.

Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea de-ntâi
Și visul meu din urmă.”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe…

Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede

– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

surse: wikipedia.com, agerpres.ro

Pe aceeași tema: #botosani24stiribotosani