La 10 mai 2024 este aniversată Ziua Independenţei Naţionale a României, în baza Legii nr. 189 din 8 iulie 2021, potrivit www.cdep.ro.

La data de 18 aprilie 2016, în Biroul Camerei Deputaţilor a fost prezentată de deputatul PNL Gigel Sorinel Ştirbu propunerea de proiect legislativ pentru marcarea, în fiecare an, la data de 10 mai a Zilei Independenţei Naţionale a României. În 22 decembrie 2016, Senatul a adoptat proiectul de lege destinat instituirii acestei zile. La 7 iunie 2021, s-a desfăşurat dezbaterea asupra proiectului de lege, în plenul Camerei Deputaţilor, for decizional, iar două zile mai târziu, la 9 iunie 2021, deputaţii au adoptat proiectul de lege cu 166 de voturi favorabile, 5 împotrivă şi 92 de abţineri, iar un deputat nu a votat, conform www.cdep.ro.

În motivarea proiectului de lege, iniţiatorii au subliniat faptul că este nevoie de ”restabilirea adevărului istoric şi reluarea tradiţiei istorice dintre anii 1866-1974, când era sărbătorită ziua de 10 mai drept Zi Naţională a României.” În plus, iniţiatorii fac trimitere la semnificaţiile datei de 10 mai, potrivit expunerii de motive: ”în 10 mai 1881, România a fost proclamată regat, cunoscând ulterior, timp de mai bine de jumătate de deceniu, o perioadă de prosperitate şi de progres economic şi social; în 10 mai 1866, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul în faţa Parlamentului Principatelor Unite; în 10 mai 1877, Senatul proclama independenţa statului român, când conducătorul statului român de la acea vreme, principele Carol I, a semnat proclamaţia ‘Independenţa absolută României’, conferindu-i astfel putere de lege”, indică www.cdep.ro.

Potrivit Articolului 2 (1), Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, celelalte autorităţi publice centrale, precum şi autorităţile administraţiei publice locale vor organiza manifestări cultural-artistice, cu ocazia sărbătoririi zilei prevăzute la Art. 1, respectiv Ziua Independenţei Naţionale a României. Fondurile necesare pentru organizarea manifestărilor prilejuite de sărbătorirea zilei de 10 mai pot fi asigurate din bugetele locale sau din bugetele autorităţilor publice centrale, precum şi ale instituţiilor publice, în limita alocaţiilor bugetare aprobate, conform textului legii.

Preşedintele României Klaus Iohannis a promulgat, prin Decretul nr. 811 din 8 iulie 2021, Legea nr. 189 privind sărbătorirea zilei de 10 mai ca Ziua Independenţei Naţionale a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 681/9 iulie 2021, potrivit portalului Camerei Deputaţilor – www.cdep.ro.

***

Războiul ruso-turc (1877-1878) a fost pecetluit prin Pacea de la San Stefano, încheiată între părţile combatante, statele din sud-estul continentului european nefiind invitate să participe la discuţii. Guvernul României a declarat tratatul ”lipsit de orice valoare obligatorie pentru România”, înaintând un memoriu diplomatic în problema basarabeană, conform volumului ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, Bucureşti, 1992).

În tratat se menţiona recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bulgariei şi autonomia Bosniei şi Herţegovina, iar Imperiul Otoman urma să plătească Rusiei despăgubiri de război şi să cedeze patru regiuni din Caucaz.

Articolul 5 al tratatului preciza în dreptul României recunoaşterea independenţei: ”Sublima Poartă recunoaşte independenţa României şi, (…) până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”, potrivit volumului ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord: Iulian Oncescu, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2011). În dezacord cu prevederile Convenţiei semnate în aprilie 1877 de Rusia cu guvernul român, de această dată Rusia impunea statului român retrocedarea judeţelor Cahul, Ismail, Bolgrad din sudul Basarabiei, care fuseseră restituite anterior către Bucureşti prin Congresul de la Paris din 1856, indică volumul ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold, 2008). Protestele guvernului român nu au fost luate în seamă de guvernul rus; în jurul Bucureştiului au fost trimise două comandamente de cazaci, iar armata română s-a concentrat în Oltenia, menţionează ”Istoria militară a românilor”. Pe acest fond, România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut anularea Tratatului preliminar de la San Stefano.

Monarhia austro-ungară şi Anglia, alături de Franţa şi Germania, au cerut organizarea unui congres internaţional care să abordeze situaţia apărută în Europa, după înfrângerea Imperiului Otoman. Astfel, s-a stabilit organizarea Congresului de la Berlin. Această reuniune, alături de Congresul de la Viena (1814) şi Congresul de la Paris (1856), se înscria în linia marilor conferinţe internaţionale ale secolului al XIX-lea, care prin măsurile adoptate aveau să îşi pună amprenta asupra continentului european. Întâlnirea celor şapte mari puteri (Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Anglia, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman) la congresul de la Berlin urmărea în primul rând revizuirea înţelegerilor de la San Stefano, care nemulţumeau celelalte puteri continentale şi Anglia, potrivit ”European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878”, autor Nina Markovic Khaze, în lucrarea ”Reform, Revolution and Crisis in Europe” (Routledge, 2019).

Marile puteri europene au organizat congresul de pace de la Berlin, gazdă fiind cancelarul Otto von Bismarck, sub forma unor sesiuni de lucru destinate problemelor majore ale continentului apărute în urma acestui conflict şi a semnării păcii de la San Stefano, care a generat şi mai mult interes din partea statelor europene pentru o reglementare internaţională prin negociere a rezultatelor războiului. Toate marile puteri aveau interese în Balcani, iar jocul de întâietate dintre acestea le obligau la negocierea unor înţelegeri acceptate, fără să invite în cadrul discuţiilor în calitate de state părţi şi naţiunile mici care au fost cobeligerante. Cancelarul Otto von Bismarck conducea lucrările, iar în situaţia în care apărea un blocaj pe o anumită temă, delegaţiile se retrăgeau pentru o negociere directă, urmând ca lucrările să fie reluate după obţinerea unui consens, conform lucrării ”Războiul pentru Independenţa României în context european (1875-1878)” (autor Nicolae Ciachir, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977). Ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu a transmis o notă circulară la 16/28 martie 1878 agenţilor diplomatici români din străinătate, cerându-le acestora să protesteze faţă de hotărârile Tratatului de la San Stefano, indică sursa citată. Pentru o susţinere comună a cauzei, agentul diplomatic român la Belgrad a cerut demersuri conjugate alături de guvernul sârb la viitorul congres de pace de la Berlin. În 30 martie 1878, Kogălniceanu cerea, într-o notă trimisă în străinătate reprezentanţilor români, să facă toate demersurile necesare pentru obţinerea posibilităţii ca delegaţia română să îşi susţină cauza la Berlin în cadrul lucrărilor reuniunii.

Marile puteri urmăreau adjudecarea unei cât mai mari influenţe în Balcani pe spaţiul dominat anterior de Imperiul Otoman, dar în acelaşi timp nutreau ca niciuna dintre ele să nu obţină o întâietate strategică avantajoasă care să îi confere o poziţie prea dominantă în viitor. Anglia a ţesut o serie de acorduri cu Rusia, la 30 mai 1878, şi cu Austro-Ungaria, la 6 iunie 1878, şi milita activ pentru îndepărtarea influenţei sporite a Rusiei din Bulgaria şi trasarea graniţelor acestui stat cât mai departe de Constantinopol. Ministrul Mihail Kogălniceanu, la 22 mai 1878, a cerut marilor puteri posibilitatea ca delegaţia României să fie parte la lucrările reuniunii, însă delegaţiei române i s-a aprobat doar participarea cu vot consultativ la şedinţele în care erau abordate chestiunile de interes pentru guvernul de la Bucureşti. S-a acceptat astfel primirea delegaţiei române pentru citirea documentului în vederea susţinerii cauzei României. Diplomatul sârb Jovan Ristic, aflat la Berlin pentru susţinerea cauzei poporului sârb, sintetiza natura Congresului de la Berlin: ”marile puteri caută să profite cât mai mult pe seama celor mici, iar cele puternice pe seama celor slabe”, conform volumului ”Războiul pentru Independenţa României în context european (1875-1878)”.

Delegaţia României aducea ca argument hotărâtor aportul militar al armatei române la războiul ruso-turc, însă, cu excepţia Franţei, care a susţinut timid acest punct de vedere al participării delegaţiei României, dar s-a lovit de opoziţia clară a Rusiei în această problemă, restul marilor puteri s-au opus vehement sau au tratat firav acest deziderat. În context, s-a oferit reprezentanţilor trimişi ai României posibilitatea susţinerii în plenul congresului, la 19 iunie 1878, a unui document memoriu care să transmită public poziţia guvernului de la Bucureşti. Pentru întărirea poziţiei României, delegaţia română i-a înaintat şi lui Otto von Bismarck un memoriu în care erau specificate revendicările guvernului român: nicio parte din teritoriul în fiinţă să nu fie desprinsă de România; teritoriul să nu fie supus unui drept de trecere în profitul armatelor ruseşti; România, în baza titlurilor ei seculare, să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independenţa să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul să fie neutralizat; să primească despăgubiri de război proporţional cu forţele militare puse în luptă. Primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul afacerilor străine Mihail Kogălniceanu au refuzat orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului care ar fi putut viza ştirbirea integrităţii şi suveranităţii naţionale, potrivit volumului ”Istoria militară a românilor” (Bucureşti, Editura Militară, 1992).

Lucrările congresului nu s-au concentrat prea mult asupra problemei româneşti; toate statele participante au fost de acord cu recunoaşterea independenţei României, inclusiv Turcia, însă au fost puse câteva condiţii: înlăturarea discriminărilor confesionale (prevederile Articolului 44 din tratat) şi cedarea către Rusia a porţiunii teritoriului celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail, iar în schimbul acestui teritoriu Dobrogea şi gurile Dunării reveneau României (prevederile Articolelor 45 şi 46). Reprezentantul Angliei a cerut ca judeţele să rămână la România, dar delegatul rus Gorceakov l-a apostrofat imediat pe lordul Beaconsfield. Bismarck a subliniat că în această chestiune nu trebuie supărat ţarul, iar reprezentanţii Italiei şi Austro-Ungariei, Cort şi Andrassy, au precizat că s-a procedat dur cu România şi că trebuie să i se dea compensaţii. Pentru a nu intra în contrapondere cu punctul de vedere al delegaţiei Rusiei, delegaţia Franţei nu a susţinut în această speţă România, dar, ca să nu fie afectată popularitatea sa în rândul românilor, a cerut ca Dobrogea să se întindă dincolo de Silistra până la Cavarna. Această poziţie a fost susţinută de reprezentantul Italiei, Corti. După ce delegaţia României a părăsit Berlinul, ca urmare a poziţiilor exprimate de reprezentanţii marilor puteri, delegatul guvernului sârb Jovan Ristic a susţinut şi cauza României alături de cea a Serbiei în problema capitalizării tributului. Ristic arăta că cele două state nu au venit la Berlin pentru răscumpărarea independenţei, întrucât aceasta a fost câştigată prin luptă pe câmpul de război, iar hotărârile congresului, dacă încalcă interesele statelor mici, vor fi iluzorii, chiar dacă sunt adoptate de marile puteri, conform ”Războiul pentru Independenţa României în context european (1875-1878)”. Jovan Ristic menţiona că în discuţiile purtate cu diverşi delegaţi, rusul Şuvalov, Waddington al Franţei sau Corti al Italiei, toţi aceştia au apreciat elogiind eroismul românilor; soldaţii români s-au comportat strălucit pe câmpul de luptă, cucerind o serie de redute la Plevna.

În ziua semnării tratatului de la Berlin, la 1/13 iulie 1878, ministrul Mihail Kogălniceanu a transmis o circulară agenţilor diplomatici acreditaţi în străinătate în care stipula faptul că, ”în urma recunoaşterii de către marile puteri a absolutei sale suveranităţi, România trebuie să-şi recapete de acum încolo legăturile sale internaţionale”. Pe bază de reciprocitate, România transforma agenţiile sale diplomatice din străinătate în legaţii, conduse de miniştri extraordinari şi miniştri plenipotenţiari. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut imediat şi fără condiţii independenţa de stat a României, Italia – în anul 1879, însă Franţa, Anglia şi Germania au recunoscut independenţa statului român în 1880, condiţionând-o de acceptarea unor tranzacţii economice împovărătoare. Congresul de pace de la Berlin a consfinţit recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României, urmare a contribuţiei militare decisive şi a jertfei armatei române la operaţiunile războiului ruso-turc.

Consecinţele pe termen scurt ale hotărârilor de la Berlin au dus la recunoaşterea independenţei unor state şi la modificări de graniţe, la intrarea altor state sub protectoratul unor mari puteri, iar pe termen lung implicaţiile generate au influenţat organizarea teritorială în Europa de Sud-Est şi au sădit germenii care aveau să conducă, alături de alţi factori, la declanşarea Primului Război Mondial, indică lucrarea ”European Diplomacy in Crisis. Lessons From the Congress of Berlin of 1878”, autor Nina Markovic Khaze, în volumul ”Reform, Revolution and Crisis in Europe” (Routledge, 2019). AGERPRES